duminică, 26 februarie 2017

BASARABIA IN ANII PRIMULUI RAZBOI MONDIAL

Tags

Declanşarea Marii Conflagraţii a făcut ca problema Basarabiei să apară pe ordinea de zi a opiniei publice din România şi din străinătate. În timp ce marea parte a oamenilor politici de la Bucureşti considera vitală sprijinirea Antantei pentru a cuceri Transilvania, alţii opinau că Regatul trebuie să se alăture Puterilor Centrale şi să elibereze Basarabia. Ambele tabere se acuzau reciproc de faptul că ar fi „vândute" uneia dintre cele două alianţe politico-militare.
Dezbateri în ţară privind chestiunea Basarabiei. În martie 1915, la Craiova, cu scopul prezentării opiniilor şi revendicărilor lor politice, refugiaţii basarabeni au întemeiat periodicul «Basarabia». Obiectivul publicaţiei era cuprins în articolul din primul număr, intitulat Nu uitaţi Basarabia. Două milioane de moldoveni asupriţi imploră ajutorul fraţilor liberi. Periodicul a solicita ca guvernul român să „acţioneze pentru eliberarea", în primul rând, a românilor basarabeni, ameninţaţi cu asimilarea totală sub dominaţia rusească, fiindcă în Transilvania românii au o conştiinţă naţională „foarte dezvoltată" şi au forţa necesară pentru a rezista încă în faţa politicii de deznaţionalizare. În aceeaşi direcţie a acţionat şi Liga basarabeană, constituită în 1915. Confruntarea de opţiuni s-a manifestat şi în Parlamentul României. Constantin Stere, singurul parlamentar de origine basarabeană, a subliniat că nimeni nu are dreptul de a renunţa la „mormintele strămoşilor care zac peste Prut". Rusia, aflată în pragul unei revoluţii populare, va fi înfrântă în războiul actual şi, din această cauză, România trebuie să lupte împotriva ruşilor pentru eliberarea Basarabiei. În ceea ce priveşte Transilvania, aceasta, care „nu a pierit într-o mie de ani, nu va pieri nici de azi înainte".
Cealaltă tabără, filo-franceză, mult mai numeroasă, a venit cu argumente etno-demografice şi economice: „Câţi români sunt în Basarabia, câţi români sunt peste Carpaţi? Ce suprafaţă are Transilvania? Ce suprafaţă are Basarabia?" (deputatul G. Diamandi). Alt lider politic sublinia: „Ar fi o crimă de neam: Nu sacrific 3-4.000.000 de români pentru 6-700.000 din Basarabia".
În optica guvernului, Regatului României este într-o anumită măsură apărat de Puterile Centrale printr-un lanţ muntos, în timp ce frontiera cu Rusia era descoperită. În plus, situaţia din imperiul dualist era considerată a fi mult mai dramatică, Austro-Ungaria fiind lipsită de şanse pentru a rezista unui şoc puternic, în timp ce experienţa revoluţiei ruse din 1905-1907 părea să demonstreze „viabilitatea" Imperiului Ţarist. În fine, nu existau garanţii că diplomaţia austriacă nu va încheia o înţelegere cu Petersburgul privitoare la împărţirea României.
Din aceste considerente, alternativa optimă a fost apreciată a fi intrarea în război de partea Antantei pentru a elibera Transilvania, Banatul şi Bucovina, în timp ce soluţionarea chestiunii regiunii dintre Prut şi Nistru trebuia amânată pentru o situaţie internaţională favorabilă. Atunci când, la 4/17 august 1916, România a semnat tratatul de alianţă cu Antanta, Ion I. C. Brătianu ar fi spus: „Am renunţat la Basarabia, am comis o adevărată nelegiuire". Însă, aşa cum afirma I. G. Duca, liderii politici de la Bucureşti nu se îndoiau de faptul „că ceasul Basarabiei va suna, cum sunase ceasul Ardealului, al Banatului şi al Bucovinei".
Angrenarea Basarabiei în război. Odată cu intrarea României în război şi crearea Frontului Român, Basarabia s-a pomenit implicată efectiv în Primul război mondial, constituind spatele acestui front. Pe lângă faptul că reprezenta un loc de dislocare a forţelor militare de rezervă ruseşti, cu toate obligaţiile materiale şi financiare aferente acestei situaţii, provincia a fost obligată să mobilizeze în armata ţaristă aproape 300 mii de bărbaţi. De asemenea, la construcţia fortificaţiilor de apărare au fost mobilizate, în perioada aprilie 1915 - februarie 1916, 125 mii de persoane şi 15 mii de care, iar în primăvara anului 1916 la lucrările de fortificaţie au fost concentrate 100 mii de persoane. În plus, condiţiile grele de muncă, subnutriţia, lipsa asistenţei medicale au condus la izbucnirea unor epidemii, cu efecte dramatice pentru populaţia provinciei.
Una dintre particularităţile dezvoltării economice a Basarabiei în această perioadă a fost construcţia accelerată de căi ferate, fenomen ce se explica prin necesităţile frontului. În anii 1914-1917 au fost construite 400 de verste de căi ferate noi, 350 de verste de căi paralele şi 200 de verste de căi ferate militare de campanie cu ecartament îngust. În ianuarie 1918 lungimea totală a căilor ferate (cu ecartament larg) a ajuns în Basarabia la 1200 de verste. Pentru lucrările de construcţie au fost aduse cadre şi forţă de muncă calificată din afara ţinutului. Muncitorii constructori şi feroviari străini au început să reprezinte cel mai numeros detaşament al proletariatului basarabean. Numărul total al reprezentanţilor clasei muncitoare se ridica, în 1917, la peste 80 mii, o mare parte provenind din regiunile industriale ale Rusiei şi Ucrainei, acest lucru explicând marea influenţă de care se vor bucura bolşevicii în Basarabia şi complexitatea situaţiei în provincie în anii 1917-1918. Societatea Căilor Ferate din Basarabia care, în anii 1916-1917, construia cinci linii strategice avea foarte mulţi muncitori constructori. În vara anului 1917, aceasta dispunea de peste 20 de mii de muncitori. O altă organizaţie de construcţii feroviare pe teritoriul ţinutului era Direcţia de construcţii «Iugostroika», ce instala căile ferate Bălţi-Ungheni şi Lipcani-Prut. Colectivul de 16 mii de persoane al acestei organizaţii a construit drumuri militare pentru diferite fronturi. Căile ferate paralele Bender - Ungheni, Jmerinka - Ocniţa, Larga - Noua Suliţa, precum şi căile ferate de campanie, erau construite de Direcţia Căilor Ferate de Sud-Vest şi de trupele feroviare speciale, alcătuite mai cu seamă din muncitori calificaţi. În septembrie 1917, pe frontul român, se aflau 14 batalioane de feroviari, o campanie feroviară independentă şi un parc feroviar de campanie, ce numărau 25 mii de soldaţi şi 700 de ofiţeri. La lucrările de construcţie era folosită frecvent populaţia locală.
În condiţiile războiului, industria basarabeană a cunoscut un grav declin. Din cauza lipsei de materii prime şi combustibil au încetat să funcţioneze multe întreprinderi. în anii 1914-1916 numărul fabricilor şi uzinelor s-a redus cu 35%, iar efectivul muncitorilor cu 42%. În timpul răz­boiului multe unităţi industrial-comerciale s-au închis. Dacă, în anul 1913, în Basarabia erau 14,5 mii de întreprinderi industrial-comerciale, în 1917 au rămas numai 10 mii. Pe de altă parte, s-a intensificat exploatarea muncitorilor. Ziua de muncă cu durată prelungită, salariul mic, condiţiile locative precare, mizeria, foamea provocau înrăutăţirea calităţii vieţii muncitorilor şi determinau creşterea numărului accidentelor de muncă. Salariile reale ale muncitorilor scădeau continuu. În anul 1917 acestea au fost majorate, faţă de 1913, cu numai 60%, în timp ce preţurile la produsele alimentare crescuseră de 7-12 ori.
Criza economică şi mobilizarea populaţiei în armată şi la lucrări de fortificaţie au subminat şi agricultura ţinutului. În aprilie 1916, 250 mii de basarabeni au fost recrutaţi, iar 72 de mii de persoane au fost scoase la săpatul tranşeelor. Nesfârşitele rechiziţii de vite pentru nevoile armatei au dus la diminuarea forţei de tracţiune. S-a redus la minimum livrarea de inventar şi de maşini agricole pentru ţărănime, iar suprafeţele însămânţate şi recolta globală de cereale s-au micşorat semnificativ. De pildă, în anul 1916, în judeţul Orhei


suprafeţele însămânţate cu culturi de toamnă erau cu 60% mai mici decât în 1914, iar în judeţul Chişinău cu circa 50% faţă de 1915.
Războiul a avut implicaţii nefaste şi în viaţa publică a ţinutului. Odată cu începutul operaţiunilor militare, direcţionarea resurselor spre front a determinat încetarea aprovizionării, în special a satelor, cu zahăr, gaz lampant, chibrituri, sare, lemne şi alte produse de uz cotidian. Impunerea unor preţuri „fixe" a condus la înflorirea speculei şi a pieţei „negre". Situaţia devenea practic insuportabilă în perioadele de iarnă şi primăvară, când suferinţele populaţiei erau fără limite. În plus, în Basarabia a fost declarată starea de război şi întreaga viaţă politică a fost pusă sub controlul sever al autorităţilor militare şi de poliţie. Pentru cele mai neînsemnate abateri, locuitorii erau supuşi represaliilor şi persecutaţi în baza legilor perioadei de război. Deoarece situaţia s-a agravat, după ce în armată au fost recrutaţi capii de familie şi tinerii, locuitorii, opunându-se autorităţilor, au refuzat să achite impozitele datorate statului şi zemstvei şi să accepte rechiziţionarea vitelor. În aprilie 1916, ţăranii din satele Chişcăreni, Izvoare, Făleşti, Râşcani (judeţul Bălţi) s-au opus rechiziţionării vitelor pentru nevoile armatei, declarând autorităţilor: „Ne luaţi ultima vită, în timp ce cirezile moşierilor, cu mii de capete de vite, rămân neatinse". Românii basarabeni îşi exprimau deschis nemulţumirea şi opoziţia faţă de guvernul ţarist şi de război. Numai în anii 1914-1915, pentru delicte împotriva statului şi încălcarea ordinii publice, au fost arestate şi amendate 6.637 de persoane.
Revoluţia rusă şi Basarabia. Între timp, în Imperiul Rus au avut loc schimbări fundamentale. Revoluţia liberală din februarie-martie 1917 a creat premise solide pentru dezvoltarea mişcărilor democratice şi naţionale atât în Rusia propriu-zisă, cât şi la periferiile imperiului. În urma răsturnării ţarismului, masele populare au cucerit numeroase drepturi politice: liber­tatea adunărilor, mitingurilor, demonstraţiilor, asocierii, cuvântului, presei etc. În primele zile ale revoluţiei, în capitala imperiului s-au constituit organele Guvernului Provizoriu al noii Rusii. Însă Mihail Voronovici, Guvernatorul Basarabiei, a încercat să împiedice publicarea în ziarele locale a manifestului privind abdicarea ţarului. La 6 martie 1917, Guvernul Provizoriu l-a numit, în calitate de Comisar gubernial, pe moşierul Constantin Mimi (preşedintele Direcţiei zemstvei guberniale), iar ca adjunct pe proprietarul Vladimir Cristi (membru al Partidului socialiştilor revoluţio­nari). Din cei opt comisari judeţeni din Basarabia, cinci proveneau din rândul marilor proprietari. Funcţionarii şi membrii organizaţiilor guberniale şi judeţene ţariste, cu excepţia poliţiei şi jandarmeriei, au fost menţinuţi în posturile lor.
La 10 martie 1917, la Chişinău, a avut loc o demonstraţie cu participarea a câteva mii de oameni ai muncii şi soldaţi ai garnizoanei. Participanţii au smuls de pe faţadele instituţiilor oficiale şi întreprinderilor private firmele cu însemnele ţariste, scandând lozincile: „Trăiască republica democrată!", „Trăiască libertatea!", „Jos tiranii!". Demonstraţii similare au avut loc în Orhei, Bender, în alte oraşe şi târguri. în acelaşi timp, unele grupuri de localnici au devastat sediile jandarmeriei şi poliţiei ţariste.
Toate aceste manifestări purtau un caracter economic şi social. Într-o primă perioadă, având în vedere caracterul revoluţiei ruse, liderii basarabeni n-au formulat deschis obiectivul eliberării ţinutului de sub stăpânirea Rusiei ţariste sau burghezo-democratice. însă, deja la circa o lună de la răsturnarea ţarismului, Congresul Uniunii Cooperativelor a adoptat, la 6-7 aprilie 1917, o rezoluţie prin care se cerea introducerea autonomiei administrative, culturale şi economice a Basarabiei şi dreptul de a utiliza limba română în toate instituţiile provinciei, precum şi constituirea unui organism legislativ (Consiliu sau Divan) al ţării. în acelaşi spirit s-au desfăşurat lucrările Congresului eparhial, între 19-25 aprilie
1917.     Participanţii au revendicat autonomia politică a ţinutului, convocarea unui organism legislativ (Sfatul Ţării) şi desemnarea unui organ executiv (Consiliul Suprem).
Pe de altă parte, agitatorii revoluţionari de diverse orientări (socialişti- revoluţionari, menşevici, social-democraţi internaţionalişti, bolşevici etc.) au început să constituie organe ale puterii locale - Sovietele de deputaţi ai soldaţilor, ai muncitorilor şi ai ţăranilor. În a doua decadă a lunii martie a fost creat Sovietul Chişinău, aflat sub controlul menşevicilor şi eserilor. Către începutul lunii mai 1917 au fost organizate soviete în majoritatea localităţilor importante ale Basarabiei.
Majoritatea în conducerea Sovietelor o constituiau reprezentanţii partidelor de stânga (eserii, menşevicii, bundiştii), toţi, cu unele excepţii, de origine neromână. În timp ce reprezentanţii Guvernului Provizoriu doreau menţinerea integrităţii Rusiei Mari într-o formă republicană, cu un regim liberal, Sovietele militau pentru extinderea revoluţiei şi instaurarea unei republici multinaţionale, condusă de burghezia mică şi mijlocie, muncitorime şi ţărănime. Oratorii sovietelor încercau să-i convingă pe ro­mânii basarabeni să susţină indivizibilitatea Rusiei, deoarece numai „republica democratică federativă va fi în stare să conducă neamul nostru la o viaţă fericită". În general, ideologia sovietică venea cu un discurs bine închegat, dar preponderent populist. Sovietele militau pentru încheierea imediată a unei „păci democratice", trecerea pământului în mâinile ţăranilor, ziua de muncă de opt ore, majorarea salariilor, crearea sindicatelor, solidarizarea socială şi politică a muncitorilor. Se sublinia că toate aceste deziderate puteau fi realizate şi asigurate doar în cadrul Rusiei federative.
Noile organisme ale puterii locale din Basarabia se aflau în strânsă legătură şi în subordinea sovietelor din Petrograd şi Odesa. În luna mai
1917,      în majoritatea localităţilor din Basarabia sovietele de deputaţi ai muncitorilor şi cele de deputaţi ai soldaţilor s-au unit în Sovietele de deputaţi ai muncitorilor şi soldaţilor. Ceva mai târziu s-au format sovietele judeţene de deputaţi ai ţăranilor. În lunile care au urmat, în cadrul sovietelor s-a dus o luptă înverşunată între diverse forţe politice pentru acapararea controlului asupra organelor de conducere ale acestora. Treptat, sovietele s-au bolşevizat.
Un rol important în clarificarea situaţiei în lumea rurală l-a avut Congresul I gubernial al ţăranilor din Basarabia, care şi-a ţinut lucrările la Chişinău, între 21 şi 24 mai 1917. Au participat circa 500 de delegaţi, însă modul de desemnare a acestora a fost unul vicios. Deoarece alegerile s-au făcut pe criterii naţional-teritoriale, românii majoritari au fost reprezentaţi într-o proporţie mult inferioară cotei lor în totalul ţărănimii. Astfel, judeţul Chişinău, în care majoritatea sătenilor era de origine română, a trimis 45 deputaţi, iar judeţul Ismail, locuit de mai multe etnii, a desemnat 150 de reprezentanţi (câte trei deputaţi de la fiecare comună). Drept urmare, minoritarii (ucraineni, ruşi, bulgari, germani etc.) au obţinut posibilitatea de a influenţa desfăşurarea lucrărilor congresului. Deoarece adunarea a respins cererea ţăranilor moldoveni de a ţine discursuri în limba română, aceştia s-au retras de la lucrările congresului. În localul zemstvei guberniale, românii basarabeni şi-au inaugurat propria adunare, alegându-l preşedinte pe Ion Codreanu, iar vicepreşedinte pe Pantelimon Halippa. Ca urmare a unor tratative purtate între moldoveni şi Sokolov, reprezentantul primului ministru, asistat de Schmidt, reprezentantul minorităţilor, delegaţii neromâni au acceptat ideea că moldovenii basarabeni au dreptul la autonomie. În consecinţă, la 22 mai, reprezentanţii ţărănimii române au revenit în sala în care se desfăşura Congresul gubernial.
Chestiunea centrală de pe ordinea de zi a congresului a fost problema agrară. Rezoluţia adoptată de adunare prevedea anularea proprietăţii private asupra pământului şi trecerea acestuia, fără răscumpărare, în mâinile ţărănimii, întregul pământ cu ape, păduri şi zăcăminte fiind declarat bun al întregului popor. Totodată, rezoluţia a condamnat acapararea pământurilor moşiereşti „cu de la sine putere". Totuşi, congresul a decis ca întreg pământul să fie trecut sub controlul comitetelor agrare rurale, create conform decretului Guvernului Provizoriu, din 21 aprilie 1917. Formele şi mijloacele de predare a pământului în mâinile ţăranilor urmau a fi stabilite de viitoarea Adunare Constituantă. În plan politic, congresul s-a pronunţat pentru reorganizarea fostului imperiu într-o „republică federativă cu un singur parlament, fără preşedinte şi cu cea mai largă autonomie pentru toţi cetăţenii Rusiei".
În luna iunie, într-un vagon special, în ţinut au sosit 40 de activişti revoluţionari (majoritatea neromâni), în frunte cu Ion Inculeţ şi Pantelimon Erhan. Misiunea grupului se rezuma la „extinderea revoluţiei şi menţinerea Rusiei federative", zădărnicirea tendinţelor „separatiste" ale românilor basarabeni. În faţa delegaţiei Partidului Naţional Moldovenesc, P. Erhan declara: „Am venit în Basarabia pentru a lupta nu pentru autonomia Basarabiei, ci pentru adâncirea revoluţiei". În scurt timp, acesta a fost ales preşedinte al Sovietului gubernial de deputaţi ai ţăranilor, iar I. Inculeţ a devenit ajutorul lui Vladimir Cristi, Comisarul gubernial al Basarabiei. Totuşi, sub presiunea evenimentelor, reprezentanţii Petrogradului şi-au modificat parţial optica. Când, la 25 iulie 1917, în şedinţa Comitetului Executiv Gubernial, Vladimir de Herţa a propus constituirea unui comitet pentru organizarea Sfatului Ţării, P. Erhan a susţinut ideea, adăugând că acest comitet trebuie să elaboreze şi un proiect privind autonomia Basarabiei, care să fie supus aprobării viitoarei Adunări Constituante ruseşti.
Între timp, Guvernul Provizoriu a luat măsuri drastice împotriva agitaţiilor bolşevice şi anarhiste: au fost reprimate manifestaţiile şi mitingurile revoluţionare, liderii bolşevici şi simpatizanţii lor erau arestaţi etc. Însă forţele de dreapta din Rusia considerau că guvernul este prea slab pentru a opri alunecarea ţării spre o nouă revoluţie şi, la sfârşitul lunii august, au decis instaurarea unei dictaturi militare în persoana generalului Kornilov. Tentativa a provocat atât rezistenţa guvernului central, cât şi a sovietelor de deputaţi. Congresul II gubernial al ţăranilor din Basarabia (27-31 august 1917) a condamnat rebeliunea, desemnând câte doi delegaţi pentru a organiza, în fiecare judeţ, lupta împotriva korniloviştilor. La acest congres s-a urmărit evitarea neînţelegerilor între români şi celelalte naţionalităţi, în prezidiu fiind ales, pe lângă alţii, şi Pantelimon Halippa. Ion Inculeţ a susţinut raportul general, intitulat Cu privire la pământ şi libertate, punând accentul pe legalitate, ordine şi reformă agrară. Ţăranilor li se permitea să are şi să „însămânţeze doar partea rămasă liberă a pământului moşieresc". Congresul a reafirmat exclusivitatea comitetelor agrare privind administrarea şi împărţirea pământului, incluzând în componenţa acestora, pe lângă patru ţărani, şi câte doi muncitori. S-a propus instituirea controlului de stat asupra producţiei şi repartizării bunurilor, introducerea preţurilor fixe la articolele de primă necesitate etc.
În decada a treia a lunii septembrie 1917, la Chişinău, a avut loc Congresul gubernial al Sovietelor de deputaţi ai muncitorilor şi soldaţilor din Basarabia. Din 16 oratori, 11 au declarat că au primit din partea alegătorilor următorul mandat: toată puterea să treacă în mâinile Sovietelor, războiul imperialist să fie sistat şi încheiat imediat cu o pace democratică, iar pământul să fie dat ţăranilor. În rezoluţia congresului cu privire la momentul curent era condamnată politica de coaliţie a sovietelor cu Guvernul Provizoriu şi de continuare a războiului. Participanţii au optat pentru o colaborare „cu reprezentanţii altor organizaţii revoluţionar- democratice şi naţional-democratice" cu scopul preluării puterii în provincie de către soviete.
Evenimentele din Petrograd de la sfârşitul lunii octombrie au avut un impact decisiv asupra evoluţiei situaţiei din întreaga Rusie, inclusiv din Basarabia. Lovitura de stat bolşevică din 25 octombrie / 7 noiembrie 1917 şi ieşirea unilaterală a Rusiei din război au condus la dezintegrarea unităţilor ruseşti de pe Frontul român. Acţiunile bolşevicilor de preluare a puterii în Basarabia, combinate cu jafurile şi devastările comise de ostaşii ruşi, care plecau cu miile de pe front, au făcut posibilă accentuarea demersurilor în direcţia clarificării şi definirii viitorului zonei dintre Prut şi Nistru. Alunecarea în prăpastia comunismului, precum şi tentativele diverselor forţe revoluţionare sau contrarevoluţionare rusofile de a menţine Basarabia în cadrul Rusiei reorganizate erau contracarate cu mare dificultate de acţiunile mişcării naţionale româneşti din această provincie.



loading...