Global Rabota

joi, 7 februarie 2013

MEMORIA

Tags

MEMORIA MEMORIA

Motto:
“Analfabetul de mâine nu va fi cel care nu ştie să citească,
ci cel care nu a învăţat cum să înveţe”A. Toefler

                  Omul are posibilitatea sa intipareasca impresiile produse de obiectele si fenomenele care actioneaza asupra analizatorilor, iar procesul psihic care asigura pastrarea experientei lui anterioare, este memoria.
                  Memoria este procesul cognitiv-logic care reflectă lumea şi relaţiile omului cu lumea prin întipărirea, păstrarea şi reactualizarea (prin recunoaştere şi reproducere) a experienţei anterioare.
      Memoria este un proces psihic de reflectare a experientei anterioare prin fixarea (intiparirea si pastrarea), recunoasterea si reproducerea imaginilor senzoriale, a ideilor, starilor afective sau miscarilor din trecut.
Memoria nu fiinţează în forma unei structuri statice, ci se organizează şi funcţionează ca sistem dinamic, care se elaborează treptat în cursul evoluţiei istorice şi ontogenetice, pe măsura îmbogăţirii repertoriului experienţei. În funcţionarea sa, informaţiile se îmbină şi se corelează în permanenţă, într­-o manieră selectivă, impusă de sarcinile şi solicitările externe.
                  Procesele memoriei se desfasoara atat in legatura cu reflectarea senzoriala cat si in legatura cu procesele de gandire si de limbaj, la unii oameni predominand memoria senzorial-intuitiva, la altii cea verbal-abstracta.
                  Memoria este indispensabilă supravieţuirii fiinţei umane, fiind implicată în toate activităţile acesteia: 
* cunoaştere,
* învăţare,
* înţelegere,
* rezolvare de probleme,
* imaginatie si creaţie.
                  Prin functionarea si mecanismele sale, memoria asigura dezvoltarea individului prin acumularea, coerenţa şi continuitatea vieţii psihice a acestuia pe axa timpului, realizand legatura dintre trecut, prezent și viitor, prin conturarea identităţii acestuia. Specific umane sunt conştiinţa unui eveniment trecut şi localizarea exactă a acestuia în timp şi spaţiu. În reconstituirea anumitor momente ne ajută foarte mult reperele sociale, aşa cum a subliniat M. Halbwachs (Les cadres sociaux de la memoire): calendarul, evenimentele sociale, (sărbătorile), evenimentele familiale (naşterea, nunta, decesul cuiva) şi chiar fenomenele naturale neobişnuite (inundaţii, cutremure etc).
                  Reproducând cunoştinţe sau amintiri, ele nu ne apar exact la fel aşa cum erau în momentul fixării. Conservarea în inconştient produce o serie de modificări pe care le-am menţionat când am studiat imaginile. în momentul reproducerii, ele sunt influenţate şi de tendinţele, interesele noastre, care operează o selecţie. De aceea, în justiţie se examinează cu multă grijă mărturiile, punând să se confrunte diferiţi martori.

                  Procesele memoriei sunt:
1.            memorarea,
2.            păstrarea sau conservarea,
3.            reactualizarea,
4.            uitarea
Memorarea sau engramarea este primul proces al memoriei, cel in decursul căruia are loc intiparirea, fixarea experientelor noastre.
Pastrarea (conservarea) ca proces, presupune reţinerea (inteligentă şi activă) pentru o anumită perioadă de timp, a informaţiilor memorate.
Funcţionalitatea şi eficienţa acestor procese sunt influenţate pozitiv de următorii factori:
Ø                             gradul de noutate al materialului,
Ø                             pregnanţa şi intensitatea diferitelor elemente, obiecte etc. dintr-un context (fond);
Ø                             intensitatea trăirilor emoţionale acompaniatoare;
Ø                             locul elementelor materialului - stimul în structura activităţii subiectului (mijloc sau scop).

Reactualizarea constă în revehicularea informaţiei stocate, în vederea valorificării ei. Acest proces se realizează prin: 
·              recunoaştere (produsă în prezenţa obiectului) şi
·              reproducere (produsă în absenţa obiectului).

                  Reactualizarea spontană se poate produce atât în stare de somn, în forma viselor, cât şi în stare de veghe (relaxată), în forma unor avalanşe de amintiri, a unor imagini şi idei. Este extrem de dificil  să ne opunem şi să stăvilim invadarea scenei interne a conştiinţei de amintiri, imagini şi idei care ţâşnesc din rezervorul memoriei (A. Cosmovici).
                  Reactualizarea deliberată este declanşată şi controlată voluntar, fie în cadrul unei sarcini speciale de testare a memoriei, fie în cadrul unei activităţi specifice - de învăţare, de muncă, de creaţie etc. - în a cărei realizare este implicată experienţa anterioară. Ea se desfăşoară, aşadar, în concordanţă cu un anumit scop şi într-o anumită ordine.
După funcţionalitatea elementelor solicitate, reactualizarea se reali­zează în două forme: recunoaşterea şi reproducerea.
                  Recunoaşterea se realizează în legătură cu acele conţinuturi şi ex­perienţe al căror prag este prea ridicat pentru a se putea desprinde şi manifesta independent prin ele însele. Subiectul singur nu poate să le relateze, simţind nevoia unui sprijin sau suport extern. O parte importantă din fondul experienţei anterioare funcţionează la nivel de recunoaştere. Astfel, ea continuă să-şi păstreze o valoare adaptativă, comportamentul în situaţii ,,recunoscute" desfăşurându-se la un nivel de eficienţă mai înalt decât în situaţii absolut noi.
                  Reproducerea este o formă calitativ superioară a reactualizării, constând în derularea conştientă a conţinuturilor informaţionale şi a ac­telor motorii achiziţionate anterior. Trăinicia păstrării achiziţii lor an­terioare este suficient de puternică pentru a se menţine la un prag de funcţionalitate scăzut, devenind astfel accesibile apelului sau semnalului de reactualizare. Reproducerea se evaluează pe baza indicatorilor de promptitudine, completitudine, fidelitate şi exactitate.

                  Uitarea este fenomenul natural şi totodată necesar (într-o anumită măsură), ce constă în eliminarea din memorie la un moment dat, a unor informaţii devenite neimportante. Uitarea se poate produce prin absenţa reactualizării (uitarea spontană).  Uitarea este un fenomen opus memoriei şi constă în ştergerea sau scăderea sub pragul de actualizare a informaţiilor, experienţelor, amintirilor de un gen sau altul. Ea are atât o latură pozitivă, cât şi una negativă. Latura pozitivă rezidă în aceea că ne ajută să ne debarasăm de informaţii şi date nesemnificative şi inutile, lăsând locul liber pentru achiziţionarea altora mai importante; latura negativă constă în blocarea sau eliminarea din fluxul actual al conştiinţei a unor informaţii şi date importante şi necesare pentru finalizarea optimă a unei activităţi.
                  Patologia memoriei. Cortisolul (hormonul stresului) poate provoaca anumite cratere efemere în relieful mnezic. Lapsusul  se defineste a fi uitarea efemeră, în timp ce amnezia este pierderea totala sau partiala a capacitatii de memorizare a informatiei si de reamintire a informatiei înmagazinate.
                  O amnezie poate fi cauzata de o leziune a ariilor cerebrale legate de functiile memoriei, de origine vasculara, tumorala, traumatica (comotie cerebrala), infectioasa (encefalita), degenerativa (boala lui Alzheimer), hemoragica (hemoragie subarahnoidiana) sau consecinta lipsei de vitamina B1, observata mai ales la alcoolici (sindromul lui Korsakov). Amnezia maipoate surveni si in cursul bolilor psihiatrice, ca urmare a unei crize de epilepsie sau a unui șoc.
                  Există amnezii anterograde şi amnezii retrograde. În cele anterograde, apare un deficit de fixare: bătrânii, care ţin minte multe detalii din trecut, nu mai ştiu ce-au făcut acum câteva minute, unde şi-au pus ochelarii etc. Acestea sunt forme normale. în cazurile acute, bolnavul nu ştie dacă adineauri a mâncat sau nu, ori salută sora medicală cu „bună dimineaţa" de câte ori intră în salon, uitând că a văzut-o de mai multe ori în acea zi.
                  Amneziile retrograde survin în urma unor accidente sau afecţiuni ale creierului şi constau în uitarea trecutului, de obicei pentru o perioadă scurtă, de câteva zile. în cazurile grave, uitarea poate fi foarte vastă: bolnavul nu mai ştie cine e, trebuie să reia totul de la început. Există şi amnezii de recunoaştere, când bolnavii nu recunosc obiectele şi utilizarea lor, în acest caz, fiind vorba despre „agnozii".
                  In sfârsit, numarul tulburarilor de memorie este legat de consumul de medicamente, in particular de tranchilizante. Utilizate pentru o lunga durata, ele induc adesea o amnezie anterograda, care se manifesta prin imposibilitatea de a fixa amintirile noi, sau prin tulburari acute de memorie. Amnezia se poate instala subit sau treptat, iar pierderea memoriei poate fi temporara sau permanenta. In plus, pierderea memoriei poate privi evenimentele recente sau cele din trecutul indepartat, sau poate fi o combinatie de ambele tipuri. Desi procesul de imbatranire duce in mod normal la dificultatea de a invata si de a retine informatii noi, el nu este responsabil și de pierderile insemnate de memorie decat daca este insotita de o boala.
                  Deşi deseori e supărătoare, uitarea este indispensabilă. în lipsa ei, percepţiile s-ar amesteca mereu cu imagini vii, şi orientarea în prezent ar deveni foarte dificilă.

                  Evaluarea funcţionării şi eficienţei memoriei se realizează după următorii parametri:
                  a. Durata engramării materialului considerat (cu cât mai scurtă, cu atât mai bine).
                  b. Volumul materialului reţinut şi reprodus după o singură percepere (prezentare).
                  c. Trăinicia păstrării materialului memorat.
                  d. Fidelitatea recunoaşterii şi reproducerii.
                  e. Completitudinea reproducerii.
                  f. Capacitatea de cuprindere (diversitatea modală: cu cât mai întinsă, cu atât mai bine).
                  Valorile acestor parametri depind atât de factorii subiectivi (particularităţile individuale şi stările subiective de moment), cât şi de factori obiectivi (volumul materialului, modul lui de prezentare,  gradul lui de organizare, sistematizare). Acţionând în mod adecvat asupra acestor factori, memoria poate fi îmbunătăţită.
                 
            Modalitati si forme de manifestare ale memoriei
            Pentru delimitarea formelor de manifestare ale memoriei, au fost introduse patru criterii si anume:
1.     prezenta sau absenta intentiei si a controlului voluntar;
2.     prezenta sau absenta desprinderii si intelegerii legaturilor specifice dintre elementele si secventele materialului;
3.     aferentatia dominanta;
4.     factorul timp;
1.   Aplicarea primului criteriu permite identificarea a doua forme mari ale memoriei: memoria involuntara sau neintentionata si memoria voluntara sau intentionata.
            Memorarea involuntara sau neintentionata se realizeaza in mod obisnuit, in procesul perceperii diferitelor obiecte, situatii, intamplari si in cursul desfasurarii diferitelor activitati. Este aceea care, in toate cele trei faze – engramare, pastrare, reactualizare – se realizeaza fara existenta unui scop mnezic precis si fara controlul vointei, constient focalizat. Memoria involuntara acopera un vast teritoriu al existentei noastre cotidiene si ne inzestreaza zilnic, fara sa depunem vreun efort de concentrare a atentiei sau de vointa, cu informatii, impresii si experiente ce ne pot fi mai tarziu de un real folos. 
            Memorarea voluntara sau  intentionata este forma esentiala de organizare si manifestare a capacitatii mnezice a omului, ea fiind strans conectata si integrata motivelor si scopurilor activitatilor specifice, incepand cu activitatea de joc si terminand cu activitatea de creatie. Structura continutului informational si repertoriul operational-instrumental al oricarei profesii sunt rodul memoriei voluntare.       Caracteristica ei principala rezida in prezenta si formularea expresa a sarcinii si a scopului de fixare (memorare) si pastrare, in vederea utilizarii ulterioare a acesteia, mai apropiata sau mai indepartata in timp. In cazul memorarii intentionate, subiectul simte efortul mental, constientizeaza modul in care se mobilizeaza expres pentru a percepe si a intelege cat mai clar fiecare "element" al materialului, in vederea fixarii cat mai exacte, rapide si complete.
                  2.Aplicarea celui de al doilea criteriu duce la delimitarea a două forme, a memoriei mecanice si a memoriei logice.
                  Memoria mecanica se caracterizeaza prin fixarea, păstrarea si reproducerea unui material in forma lui initială, fără vreo modificare semnificativă și fără realizarea a unei înțelegeri a continutului si legaturilor logice dintre diferitele secvente si elemente. Memoria mecanica exprima intr-un fel memoria neracordata si neintegrata in structura operatorie a gandirii.
                  Memoria logica se structureaza genetic, ulterior memoriei mecanice iar eficiența sa depinde de dezvoltarea si de maturizarea intelectuala generala a individului. Contributia cea mai mare la elaborarea schemelor si procedeelor sale mnemotehnice o are procesul invatarii organizate, in scoala.
                  In continutul sau, accentul se pune pe aspectele esentiale, pe informatiile definitorii și nu pe detalii. Materialul de memorat este supus unei analize si prelucrări primare, se elaborează o orientare conștientă a subiectului la continut si la caracteristicile acestuia, se identifica si se evidentiaza "elementele" nodale etc. Fixarea informatiilor se realizeaza prin integrarea informatiilor recente cu cele deja existente (prin stabilirea conexiunilor semantice dintre noul material si fondul experientei achizitionate anterior). Ca urmare a acestei activitati intelectuale pregatitoare, memoria logica devine mai productivă decât cea mecanică.
                  3.După criteriul aferentației dominante, formele de memorie se delimitează după modalitatea de receptie pe care o implica preponderent. Se evidentiază: memoria vizuala, memoria auditiva, memoria kinestezica, memoria mixta. Atat cercetarile experimentale, cat si observatiile cotidiene arata ca un individ retine mai usor si pastreaza mai bine un material receptionat pe cale vizuala (tip vizual), altul memoreaza mai usor si pastreaza mai trainic un material perceput pe cale auditiva (tip auditiv), un al treilea memoreaza si fixeaza mai eficient schemele actelor motorii – dexteritatea manuala, corporala – ca in cazul gimnasticii si al jocurilor sportive sau al miscarilor instrumentale implicate in diverse meserii (tip motor) si, în fine, un al patrulea are nevoie sa foloseasca doua sau mai multe modalitati de receptie pentru a face fata corespunzator sarcinilor mnezice: sa citeasca materialul cu voce tare (vazul + auzul); sa citeasca si sa se plimbe prin camera (vazul + chinestezia); sa citeasca materialul cu voce tare si sa se si plimbe sau sa efectueze automat diferite miscari (vaz + auz + chinestezie).
                  4.Formele temporale ale memoriei. Cercetarile realizate din perspectiva modelului cibernetic (Tulving si Donaldson, 1972; Lindsay si Norman, 1972; M. Golu, 1975; Simon, 1980), luand in considerare timpul de procesare si integrare a informatiilor in diferite tipuri de sisteme reale, au pus in evidenta existenta unor forme de memorie temporala, si anume: memoria imediata sau senzoriala; memoria de scurta durata (MSD); memoria de lunga durata (MLD).
                  Memoria senzorială (MS) se mai numeşte si imediată,  este specifică  fiecărui analizator si are o durată de 1,5 până la 2 secunde. Memoria imediata (senzoriala) exprima mentinerea "continuitatii" fluxului informational in cadrul sistemelor senzoriale, un timp suficient de lung pentru integrarea lui finala intr-o imagine sau intr-un model informational unitar, pe baza caruia devine posibila identificarea.
               Memoria de scurtă durată (MSD) este limitată în privinţa timpului, este limitată în privinţa volumului de informaţie,  informaţia este reţinută aici un anumit interval de timp iar apoi trece în memoria de lungă durată pentru a face loc noilor informaţii.
                  Memoria de lungă durată (MLD) are un volum nelimitat de informații, constituie un stocaj permanent și are un conţinut extrem de diversificat. Păstrarea informaţiilor în MLD poate fi realizată pe parcursul câtorva ore, zile, luni, ani sau pe durata  întregii vieţi a individului (limita inferioara de pastrare in timp este egala cu limita superioara a MSD (8- 10 minute), limita superioara putand fi egala cu durata vietii individului).
                  Date furnizate de cronobiologie, cu privire la memorie
·                    MSD are performanţe mari dimineaţa (între orele 8-13)
·                    MLD are performanţe mari seara (între orele 17-21)
·                    În somn, informaţiile trec din MSD în MLD
·                    În învăţarea “forţată” (în asalt), 65-70% dintre cunoştinţe se uită după 2 zile.
               
            Baza fiziologică a memoriei
            Substratul material al memoriei nu este încă elucidat. Există ipoteza existenţei a două mecanisme distincte. în cazul memoriei de scurtă durată, ea s-ar explica prin existenţa unor circuite „ reverberante": lanţuri de neuroni formând câte un circuit închis. Când o excitaţie provine din exterior, ea oscilează mai multe secunde în acest cerc - fapt care ar explica persistenţa impresiei. într-adevăr, în formaţia nervoasă din creier numită hipocamp există numeroase asemenea circuite. Totodată, leziunile intervenind în această regiune provoacă evidente tulburări ale memoriei.
            Al doilea mecanism trebuie să explice înregistrarea informaţiilor pe timp îndelungat. Demult, s-a presupus că datele senzoriale lasă o urmă în structurile cerebrale, urmă denumită engramă. Nu există însă o demonstraţie pe deplin convingătoare. Neurochirurgul canadian Wilder Penfield, efectuând o operaţie pe creierul unei bolnave de epilepsie, ea şi-a reamintit cu lux de amănunte scene petrecute cu 20 de ani în urmă, evenimente fără importanţă (joaca băiatului ei în curte, vocea lui amestecată cu strigătele copiilor, cu zgomotul străzii) şi care (atingându-se porţiuni în vecinătate) se succedau ca într-un film coerent. Cum asemenea evocări, repetate şi la alţi bolnavi, surveneau când operaţia avea loc în lobul temporal, Penfield a presupus că amintirile s-ar localiza în această porţiune a cortexului. Concluziile sale n-au fost acceptate. Mai întâi, totdeauna era vorba de epileptici care au o excitabilitate particulară. Apoi, potrivit altor date, cea mai mare parte a neuronilor are posibilitatea de a stoca informaţii.
            Jacobson spre exemplu, a experimentat folosind şoareci care învaţă un labirint. Apoi extrage din creierul acestora ARN şi îl injectează în creierul altor şoareci. Aceştia învaţă acelaşi labirint făcând mai puţine erori. Alţi cercetători, repetând această experienţă, n-au obţinut totuşi rezultate similare. Apoi s-a observat că progresele mai rapide ale şoarecilor injectaţi cu ARN s-ar putea explica nu prin structura acestei substanţe (modificate prin învăţare), ci pur şi simplu datorită excitării produse prin injectarea respectivă.
            În ce fel ar avea loc engramarea în ARN? Hyden o explică în felul următor: excitând ARN-ul, el creează anumite proteine sensibile la tipul de impuls care a dus la formarea lor. Ulterior, orice impuls foarte slab, apropiat ca structură de cel iniţial, activează proteinele respective, emiţând impulsuri ducând la formarea imaginii. Desigur, o imagine ar implica o coordonare de zeci de mii sau sute de mii de impulsuri. Este o ipoteză care nu întruneşte acceptul tuturor neurobiologilor.
            J. Eccles, renumit specialist în fiziologia sistemului nervos, susţine o altă ipoteză. Un neuron transmite o excitaţie prin axonul său. Acesta, prin sinapse, intră în legătură fie cu dendritele, fie cu corpul altei celule nervoase. După Eccles, o excitare repetată a neronului ar duce la apariţia unor noi puncte de contact (prin prelungiri ale axonului) cu celula următoare, ceea ce ar facilita circulaţia influxului nervos şi ar explica posibilităţile de reamintire. Formarea noilor puncte de contact ar presupune însă o durată de 6 ore - fapt confirmat de unele observaţii.
            Există şi alte ipoteze: unii scot în relief relaţiile dintre neuroni şi nevroglie (numeroase celule care au un rol de suport neuronal). După cum am spus de la început, chestiunea nu este soluţionată. Ceea ce pare cert este că: a) nu există zone speciale destinate memoriei; b) posibilităţile de engramare sunt practic nelimitate, date fiind miliardele de neuroni între care există un uriaş număr de conexiuni.

                  Rolul memoriei în viaţa psihică. Memoria se vădeşte a fi un sistem hiper-complex, organizat în mai multe structuri interdependente. MLD transformă impresiile. Memoria nu împiedică evoluţia psihică, ci face posibilă dezvoltarea ei coerentă în raport cu experienţa acumulată. Datorită memoriei învăţăm să mergem, să vorbim, să trăim sentimente complexe, să ne imaginăm viitorul, să luăm hotărâri în cunoştinţă de cauză. Existenţa memoriei face posibilă constituirea structurilor psihice superioare: inteligenţa şi personalitatea. Ea constituie cea mai mare parte a inconştientului, care influenţează activitatea noastră conştientă din fiece moment.
                  Un aspect, deseori discutat, este cel al raportului dintre memorie şi gândire, memorie şi inteligenţă. El nu e deloc simplu, fiindcă se cunosc debili mintal cu memorie excepţională, iar multe spirite superioare nu se disting prin calităţi deosebite ale memoriei. Raportul nu poate fi discutat decât dacă pornim de la o anume definiţie a inteligenţei. De exemplu, Jean Piaget o defineşte astfel: „inteligenţa constituie o stare de echilibru spre care tind toate adaptările succesive de ordin senzorio-motor şi cognitiv, ca şi toate schimburile asimilatoare şi acomodatoare dintre organism şi mediu".
                  O problemă foarte importantă pentru pedagogi este de a determina în ce condiţii cunoştinţele acumulate, memorate pot favoriza imaginaţia şi gândirea, pot contribui la o activitate eficientă, creatoare a elevilor. Există structuri mnezice rigide puţin utile, altele se dovedesc a fi plastice, uşor de evocat şi de aplicat. Aşadar, o condiţie a eficienţei memoriei este tocmai consolidarea unor sisteme mintale maleabile, valoroase pentru activitatea prin care soluţionăm dificultăţile ce se ivesc. Cu referire la astfel de structuri, St. Ehrlich prezintă memoria ca „un sistem funcţional general care comandă ansamblul activităţilor perceptive, motorii şi intelectuale ale subiectului". Cultivarea memoriei rămâne o preocupare importantă a educaţiei, de ea depinde dezvoltarea gândirii şi imaginaţiei. Nu e vorba de memoria inferioară, mecanică, ci de asimilarea inteligentă, sistematică.
                 
                  Formarea priceperilor şi deprinderilor (după A. Cosmovici)
                  Evoluţia actului de memorare este uşor de observat în cazul formării unor deprinderi motorii, spre exemplu, în cazul însuşirii unei deprinderi familiare tuturor: scrisul. Exersarea duce la momentul automatizării. Automatizarea constă în aceea că scrisul nu mai solicită o atenţie concentrată asupra mişcărilor implicate de fiecare literă, ci doar o urmărire a scrisului în ansamblu său: centrii senzoriali kinestezici, înregistrând efectuarea unei mişcări, sunt legaţi direct de centrii motori ai mişcării următoare, pe care o declanşează astfel imediat. Atenţia ne este solicitată numai dacă intervin perturbări în mersul general al scrisului (dacă, de pildă, stiloul se defectează și deformează scrisul). Această etapă este însoţită de progrese importante: se scrie repede şi cu uşurinţă, controlul vizual al mişcărilor este înlocuit cu cel kinestezic (pianiştii, violoniştii pot cânta cu ochii închişi), apare o anticipare în activitate (lectura expresivă presupune ca ochii să depăşească rostirea cu cca o secundă) şi permite efectuarea mai multor acţiuni simultane (pilotul de avion urmăreşte linia orizontului, dar şi zeci de cadrane la bord, manevrează avionul şi cu mâinile şi cu picioarele, ascultă informaţiile din căşti şi comunică cu personalul).
                  În cazul unei îndelungi activităţi se ajunge la faza de perfecţionare. Acum scrisul se poate executa la fel de bine prin diferite mijloace : se poate scrie pe tablă, ca şi pe caiet; putem scrie mai repede, mai mare sau mai mărunt. Acum atenţia noastră - conştiinţa - este aşa de mult eliberată, încât putem realiza concomitent şi un alt act complex: scrisul încetează de a ne mai preocupa în sine şi îl folosim ca mijloc de consolidare a cunoştinţelor desprinse din textul pe care-1 învăţăm. Din scop în sine, el a devenit un mijloc auxiliar.
                  Evoluţia însuşirii unei priceperi sau deprinderi a fost studiată şi cantitativ. De exemplu, în cazul în care e vorba de învăţarea dactilografiei. La început, elevul bate încet - să zicem 30 de cuvinte pe minut; făcând exerciţii, el progresează. Mai întâi, progresul este lent, urmează o perioadă de eficienţă sporită, apoi însă se instaurează o stagnare, un „platou" al curbei de învăţare.

                  Condiţiile memorării eficiente
                  a) În primul rând, sunt importante motivaţia subiectului, scopul memoriei, ce sens are învăţarea pentru el? Dacă un elev învaţă numai pentru notă, numai pentru obţinerea unei diplome, cunoştinţele sale vor avea puţină trăinicie. Dacă însă el e preocupat de obţinerea unei competenţe profesionale, cel puţin materiile având o relaţie cu ea se vor sedimenta temeinic Cea mai solidă instruire se obţine atunci când elevul/studentul îşi dă seama că bunurile culturale, lărgind orizontul, înlesnesc comunicarea cu ceilalţi şi asigură posibilităţi de satisfacţie şi adaptare mult sporite faţă de cei ce nu privesc viaţa decât prin prisma unor avantaje materiale care, singure, nu asigură un echilibru sufletesc. Pedagogia se preocupă foarte mult de cultivarea intereselor pentru cultură, conştientă fiind de importanţa lor. Cu ani în urmă, în didactică, era prezentat ca principiu didactic şi „principiul interesului" subliniind tocmai însemnătatea acestui aspect pentru trăinicia învăţării.
                  b)  Un alt aspect îl constituie necesitatea cunoaşterii efectelor, a rezultatelor învăţării pe parcurs, ele fiind de natură să ghideze eforturile ulterioare. Foarte greşit procedează acei profesori care, uneori, pun o notă foarte proastă unui copil, fără ca acesta să înţeleagă din ce cauză. Totdeauna el trebuie să ştie ce lacune are sau ce erori a comis, pentru a le îndrepta, altfel învăţarea nu e eficientă şi dezorientează, dezamăgind chiar pe un şcolar bine intenţionat.
                  c) O condiţie bine cunoscută este înţelegerea materialului de învăţat, prelucrarea sa logică, recurgându-se la memoria semantică. Memorarea logică este superioară celei mecanice, mai întâi prin uşurinţa învăţării. Înţelegerea influenţează nu doar uşurinţa fixării, ci şi trăinicia conservării. Prelucrarea logică, deplina înţelegere şi sistematizare a unui text sunt esenţiale pentru o învăţare facilă şi durabilă.
                  Cateva condiții ale invățării eficiente sunt:
·                    Vorbirea (citirea cu voce tare) şi scrierea      -  activităţi productive
·                    Citirea şi ascultarea  -  activităţi receptive
·                    Prin canalul optic se primesc de 6 ori mai multe informaţii decât prin canalul auditiv
·                    Cuvintele auzite se reţin în proporţie de 20%
·                    Cuvintele scrise se reţin în proporţie de 30%
·                    Cuvintele văzute, scrise şi auzite concomitent se reţin în proporţie de 50%
·                    Cuvintele văzute, scrise, auzite şi pronunţate concomitent se reţin în proporţie de 70%
                  „Efectul listei” constă în faptul că, dintr-un material pe care trebuie sa-l invatam (o lista de memorat), cel mai bine se retine „inceputul” si apoi „sfarsitul” (in mai mica masura) si cel mai putin sau aproape deloc, „mijlocul seriei”. Explicatia consta aparitia unei stari de inhibitie accentuata ce se concentreaza in zona segmentului de mijloc al seriei de informatii, daca aceasta cuprinde minimum 30 de unitati. Faptul ca cineva este caracterizat ca avand o memorie buna sau slaba depinde in primul rand, de volumul si calitatea pastrarii si de functionalitatea celor stocate anterior.
                  Interacţiunea dintre noțiunile memorate poate avea o influenţă pozitivă, şi atunci vorbim de transfer, dar poate avea un efect negativ numit interferenţă (sau inhibiţie).
                  Transferul se produce când unele cunoştinţe sau priceperi favorizează învăţarea altora. Dacă cineva e pe deplin stăpân pe conducerea automobilului, va învăţa să manevreze comenzile unui avion mai uşor decât o persoană care n-a pus în viaţa ei mâna pe un volan.
                  Interferenţa poate fi de două feluri:
                  1) proactivă, când cunoştinţele sau priceperile vechi stânjenesc asimilarea altora noi.
                  2) retroactivă, când impresiile noi inhibă și ne fac să evităm altele anterioare.
                  Ambele fenomene, atât transferul cât şi interferenţele, se manifestă puternic, dacă cele două categorii de cunoştinţe sau priceperi sunt asemănătoare. Dacă ele diferă net, fenomenele amintite nu se manifestă deloc ori foarte slab. Dacă materia învăţată n-a fost bine înţeleasă, nici bine memorată, ea exercită o influenţă negativă, producând o inhibiţie proactivă. Aceasta e favorizată şi când de la studiul ei se trece imediat, fără pauză, la învăţarea alteia asemănătoare. Dimpotrivă, cunoştinţele clasificate şi asimilate temeinic exercită un transfer asupra altora similare, mai ales dacă se şi face o pauză destul de mare între cele două faze ale studiului.
                  În felul acesta ne explicăm de ce elevii care învaţă în mod serios, conştiincios încă de la începutul şcolarităţii, se descurcă din ce în ce mai uşor, pe măsură ce parcurg anii de liceu, pe când cei care memorează superficial întâmpină din ce în ce mai multe dificultăţi. Reţinem importanţa studiului temeinic. De asemenea, rezultă din nou eficienţa pauzelor, când abordăm discipline diferite. Orarele şcolare ar trebui să aibă în vedere şi principiul varietăţii în succesiunea obiectelor de învăţământ. După matematică e bine venită o oră de desen sau gimnastică, dar e nepotrivită programarea unei ore de fizică, disciplină cu care, uneori, pot interveni interferenţe.
             
                  
Cum învățăm pentru examen? Prima etapă ar constitui-o familiarizarea cu textul, presupunând o lectură rapidă a întregului material, pentru orientare. Apoi se impune aprofundarea ideilor: se fragmentează cursul după principalele teme şi se urmăreşte deplina înţelegere şi sistematizare a primei teme. Pentru lămurirea unor probleme se poartă discuţii cu colegii, eventual cu profesorul, şi se consultă materialul bibliografic. Lectura unui capitol sau a unui articol se însoţeşte de întocmirea unor fişe, consemnând tot ceea ce clarifică sau îmbogăţeşte cursul de bază. După deplina înţelegere a primului fragment, se trece la al doilea ş.a.m.d., până la înţelegerea întregului curs. Înţelegerea aprofundată asigură în mare măsură şi memorarea. Totuşi, sunt date, definiţii, clasificări care cer o muncă specială de fixare. Prin urmare, în a 3-a fază se impune reluarea fiecărei teme în vederea unei memorări analitice, când memorăm ceea ce încă n-am reţinut şi revedem fişele, subliniind ceea ce ne interesează. Penultima etapă este aceea în care urmărim o fixare în ansamblu, când recapitularea întregului material este însoţită de întocmirea unor scheme: câteva idei principale pe o foaie de hârtie, sintetizând esenţa fiecărei lecţii. În fine, în ajun de examen se impune recapitularea acestor scheme care ne ajuta să putem aborda subiecte de sinteză presupunând cunoştinţe din diferite lecţii.
                       Atunci când audiem cursul şi participăm la seminarii, învăţarea se desfăşoară puţin altfel. Familiarizarea se realizează audiind prelegerile. Faza de aprofundare analitică se produce pregătind seminariile şi participând la discuţii. În perioada de pregătire a examenului ar trebui să fie necesare doar memorarea analitică, fixarea în ansamblu şi recapitularea schemelor. în cele câteva zile premergătoare unui examen nu se mai poate realiza o înţelegere aprofundată, cu excepţia disciplinelor cu caracter pur descriptiv. Acestea însă necesită memorarea unui mare număr de informaţii, deci în acest caz şi memorarea analitică se cere a fi realizată din timpul anului.

    
              Fără memorie, omul ar trăi intr-un continuum prezent, numai sub influenta datelor nemijlocite de reflectare, comportamentul sau fiind haotic, spontan, fara stabilitate si finalitate, fara durabilitate in timp. Toate obiectele care ar actiona asupra lui i s-ar parea absolut noi, necunoscute, el nu ar avea posibilitatea de a utiliza rezultatele cunoasterii, dimpotriva aceasta ar trebui luata, de fiecare data de la inceput, gandurile si actiunile lui n-ar putea fi legate unele de altele, n-ar putea intelege si invata, nu ar putea rezolva probleme.
Gandirea si memoria sunt implicate in marile comportamente ale vietii omului: cunoastere si invatare, intelegere si rezolvare de probleme, inteligenta si creativitate si contribuie la functionalitatea optima a acestora.

Bibliografie:
Allport, G, Structura şi dezvoltarea personalităţii, EDP, Bucureşti, 1980
Birch, A, Hayward, S, Diferenţe interindividuale, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1999
Cosmovici, A., Psihologie generala, Editura Polirom, Iasi, 2005
Freud, S, Introducere în psihanaliză, Ed. Didact. şi Pedag., Bucureşti, 1980
Golu, M, Dinamica personalităţii, Fundamentele psihologiei – vol II, Ed. Geneze, Bucureşti, 1993
Hayes, N, Orrell, S, Introducere în psihologie, Editura All, Bucureşti, 1997
Jués, Jean Paul, Caracterologia, Ed. Teora, Bucureşti, 1994
Pavelcu, V, Cunoaşterea de sine şi cunoaşterea personalităţii, EDP, Bucureşti, 1982
Radu şi col., Introducerea în psihologia contemporană, Editura Sincron, Cluj-Napoca, 1991
Zlate, M., Eul şi personalitatea, Ed. TREI, Bucureşti, 1999;
Zlate, M., Introducere în psihologie - Psihologia mecanismelor cognitive, Editura Polirom, Iaşi, 1999.


loading...