luni, 4 februarie 2013

Deontologia functionarului public Deontologia, ramurâ a Eticii, este çtiinta care studiazâ obligatiile §i comportamentul celor care practicâ o anumitâ profesie.
Deontologia are la bazâ datoria moralâ, fârâ a se suprapune însâ cu studiul filosofiei sau a teoriei generale a datoriei morale. De asemenea, trebuie precizatâ o deosebire esentialâ între eticâ si deontologie. Astfel, în timp ce etica cuprinde studiul filosofic al datoriilor, deontologia este o çtiintâ aplicatâ sau aplicabilâ.
În cazul functiei publice, scopul Deontologiei este reprezentat de realizarea eficientei serviciului public si satisfacerea nevoilor cetâteanului.
Eficienta nu reprezintâ numai rezultatul unei bune organizâri §i conduceri a unei activitâti. Obtinerea unei eficiente maxime depinde si de gradul de conçtinciozitate de atitudinea conçtiincioasâ fatâ de îndatoririle de serviciu a functionarului public.
În cazul în care functionarul public are o situatie juridicâ bine stabilitâ §i îi sunt asigurate unele drepturi care sâ-i permitâ desfaçurarea activitâtii în bune conditii §i asigurarea unui trai decent, el se va putea dedica întru totul activitâtii autoritâtii sau institutiei publice din care face parte. În aceste conditii, el îsj va îndeplini cu conçtiinciozitate sarcinile de serviciu[1] §i va pune în exercitiul functiei toate cunostintele si calitâtile sale.
Persoana care ocupâ o functie publicâ are pe lângâ obligatiile de consilier juridic o serie de obligatii cu caracter moral, fie scrise, fie nescrise, si care circumscriu etica profesiei de functionar public. Toate aceste datorii morale pe care un functionar le respectâ pe durata exercitârii unei functii publice poartâ generic denumirea de ,,deontologie". Sintagma ,,deotologie" provine din cuvintele grecesti ,,deon", ,,deontos" care înseamna ,,ceea ce se cuvine", ,,ceea ce trebuiefâcut" si ,,logos" care înseamnâ ,,studiu, stiintâ".
Dimensiunea moralâ a normelor pe care trebuie sâ le respecte oamenii a fost subliniatâ si de Immanuel Kant care a arâtat câ: "Legea însâsi trebuie sa fie scopul unei vointe morale bune, pentru câ interesul moral este un interespur, care nu depinde de simturi"[2].
Datoria primordialâ a functionarului public este servirea interesului général a§a cum reiese din însâsj etimologia cuvântului administratie din latinescul "administer" care înseamnâ ,,slujba§, senvitor"
Prin urmare, obligatiile de ordin moral ce trebuie respectate derivâ din scopul exercitârii functiei publice, anume slujirea societâtii si a cetâtenilor. În mâsura în care actele normative stipuleazâ expres aceste obligatii morale, ele dobândesc dimensiune profesionalâ.
În dictionarul "Le Petit Larousse"(1955) este definitâ deontologia ca "ansamblul de reguli care reglementeazâ o profesiune, conduita celor care o exercitâ, raporturile dintre acestia, raporturile dintre acestia si clientii lor, dintre ei si public".
Deontologia, prin specificul obiectului sâu de cercetare se aflâ la la granita dintre drept si moralâ. Ea reprezintâ ansamblul normelor care contureazâ un anumit tip de comportament profesional sau privat[3]. Unele din aceste norme sunt consacrate juridiceste, putând fi deci impuse prin interventia fortei de coercitie a statului, altele sunt sactionate doar de opinla publicâ, înscriindu-se în categoria normelor etice.
Deontologia poate fi consideratâ o punte între stiintele juridice (dreptul) si eticâ, putând fi studiatâ sub douâ aspecte: acela al reglementârilor date în temeiul "principiului legalitâtii" coroborat cu principiile morale.
O altâ definitie ce a fost datâ deontologiei functiei publice este în sensul câ ea reprezintâ: "ansamblul normelor juridice si morale aferente functiei publice, ca element întrinsec serviciului public, statuat.obiectiv de câtre societate la un moment dat, în scopul eficientizârii serviciuli public de câtre cei chemati a îndeplini functia publicâ"[4].
Din definitie putem desprinde urmatoarele trâsâturi:
                     Deontologia functiei publice reprezintâ un ansamblu de norme juridice si morale, deci, o îmbinare a dreptului cu morala;
                     Normele mentionate sunt aferente functiei publice ca element intrinsec serviciului public;
                     Statuarea obiectivâ a acerstor norme de câtre societate face referire în primul rând la un cadru legal, stiut fiind câ legea are caracter general si impersonal, fapt ce permite oricârui înterpret al problematicii o abordare obiectivâ a studiului;
                     Aprecierea deontologiei functiei publice ,,la un moment dat",tine de caracterul istoric al evolutiei sociale a dreptului si moralei. Astfel, o anumitâ abordare
avea deontologia functiei publice într-o anumita oranduire, si o cu totul altâ abordare are în momentul de fatâ. Aceastâ trâsâturâ poate fi nuantatâ si spatial, nu numai cronologic, deoarece chiar într-un anumit moment istoric pe suprafata planetara fiecare stat are propria sa reglementare legalâ si propriile precepte morale ale abordarii deontologice a functiei publice;
•        Scopul deontologiei este circumstantiat serviciului public, având un caracter nu numai teoretic ci si unul practic foarte bine determinat;
Deontologia functionarului public exprimâ la rândul ei ansamblul normelor referitoare la comportamentul profesional si moral al functionarului public în serviciu si în afara serviciului, având în vedere câ este purtâtorul autoritâtii publice.
Unele precepte morale sunt consacrate juridic, devenind norme juridice, putând fi aduse la îndeplinire, în cazuri extreme, prin forta de coercitie a statului, pe când alte reguli morale râmân de domeniul normelor etice, sanctionate doar de opinia publicâ[5].
Pentru a fi pusâ în aplicare legea trebuie înteleasâ si interpretatâ în litera si spiritul ei.
Adesea cetâtenii cârora li se adreseazâ legea nu o cunosc sau nu sunt de acord cu continutul ei sau cu întelesul acesteia si, în acest caz, se creeazâ un conflict între cei cârora li se aplicâ legea si cei care o aplicâ.
În timp ce beneficiarii serviciilor publice doresc uneori ocolirea legii, functionarii publici trebuie sâ o aplice întocmai (fârâ însâ ca puterea discretionarâ cu care este abilitatâ Administratia Publicâ sâ-si permitâ a depâsi limitele legii, ci doar a alege dintre mai multe variante prevâzute de lege, pe cea care corespunde cel mai bine situatiei date, cerintei beneficiarului[6]).
Întrucât în actiunile sale functionarul se exprimâ pe sine trebuie totusi ca în exercitarea functiei publice sâ nu uite câ este pus în slujba cetâtenilor, a interesului public, câruia trebuie sâ-i dea satisfactie cu întâietate[7].
Pentru câ functionarii publici sunt purtâtorii puterii discretionare a administratiei publice, si adesea se pot corupe sau manifesta abuziv prin încâlcarea drepturilor si intereselor cetâtenilor, este necesar ca normele ce privesc comportamentul profesional si moral al functionarului public, deontologia acestuia, sâ se refere atât la relatiile sale în interiorul serviciului, cu sefii ierarhici, cu subalternii, cu întregul personal, cât si cu beneficiarii activitâtiisale, cu celelalte persoane juridice, inclusiv cu celelalte institutii ale statului, de fapt cu societatea în ansamblul sâu[8].
Literatura de specialitate a sesizat unele ambiguitâti din administratia publicâ în ceea ce priveste granitele dintre lege si eticâ, pe de o parte, si între eticâ si coruptie, pe de altâ parte. Astfel, unii autori considerâ necesarâ studierea problemelor legale, cum ar fi conflictul de interese si evitarea atragerii râspunderii în fata legii, în timp ce altii aduc în discutie „gradul" de eticâ al unor decizii luate de functionarii publici, care nu sunt acoperite din punct de vedere legal.
Functionarii publici actioneazâ pe baza unei varietâti de principii si percepte. Anumite percepte etice sunt implicite, altele sunt explicite, unele dintre ele fiind chiar contradictorii. Oricum, toate aceste principii au la bazâ etica vâzutâ ca virtute si responsabilitate.
Iatâ câteva din aceste precepte:
                    Integritatea fiscalâ. Un semn important al comportamentului etic este reprezentat de modul în care cineva se raporteazâ la problema banilor.
                    Sustinerea teoriei pluraliste. Sistemul politic reprezintâ echilibrul de putere între grupurile economice, profesionale, religioase, etnice si geografice. Fiecare din aceste grupuri cautâ sâ-si impunâ vointa în politica publicâ, dar fiecare este limitat în capacitatea de a înfâptui aceasta deoarece trebuie sâ se adapteze cerintelor celorlalte grupuri. O eticâ administrativâ completâ înseamnâ slujirea consecventâ a interesului publicului larg. În locul regulii majoritâtii, pluralismul recunoaste conducerea minoritarâ.
                    Acceptarea dihotomiei. În ultimul timp administratia publicâ a ajuns sâ fie privitâ ca o extensie managerialâ a aparatului politic. Politica intrâ în activitatea puterii legislative si executive, în timp ce administratia este activitatea unei clase profesionale de manageri publici care organizeazâ executarea si executâ legile cât mai eficient posibil.
Atributele unui politician sunt sunt de o altâ naturâ decât cele ale unui functionar public. Esenta politicii este de a lua pozitie, de a-si asuma responsabilitâti pentru deciziile luate si de recunoastere a naturii tanzitorii a rolului politic, în timp ce esenta administratiei este de a executa legea. Asadar, moralitatea functionarului public constâ în respectarea deciziilor luate pe linia serviciului public.
Asa cum am spus anterior, trebuie analizatâ problema responsabilitâtii functionarilor publici fatâ de functionarii politici alesi în mod democratic. Politica si administratia nu se exclud reciproc, ele sunt douâ aspecte ale aceluiasi proces.
Politicile publice reprezintâ procese continue a câror elaborare este inseparabilâ de punerea în practicâ. Politicile publice sunt elaborate pe mâsurâ ce sunt puse în aplicare si viceversa, sunt puse în aplicare pe mâsurâ ce sunt elaborate. Nu se poate spune exact care din cele douâ are o pondere mai mare, dar se poate afirma câ politica are un rol mai mare în procesul de elaborare, iar administratia în cel de implementare.
Cei care îsi desfâsoarâ activitatea într-un serviciu public nu trebuie sâ-si stabileascâ singuri sarcinile. Ei sunt responsabili în fata oficialitâtilor alese de cetâteni, deci acestea sunt în mâsurâ sâ stabileascâ detaliat planurile de actiune.
În literatura de specialitate s-a spus câ un comportament etic rezultâ din neutralitatea administrativâ deoarece functionarii publici sunt liberi sâ aplice principiile managementului pentru realizarea nevoilor cetâtenilor.
Atunci când dihotomia descurajeazâ functionarul public de la efectuarea de judecâti, acestuia îi este oferitâ o pozitie relativistâ care presupune câ normele etice sunt probleme de referintâ arbitrarâ si câ nu se pot face afirmatii obiective si valabile. Astfel, se pun urmâtoarele întrebâri: acesta este modul în care se desfâsoarâ activitatea administrativâ, este responsabilitatea moralâ posibilâ fârâ discretie administrativâ? Partizanii preceptului de dihotomie spun câ râspunsul la aceste întrebâri nu conteazâ deoarece regulile reprezintâ prin ele însele niste finalitâti, iar mijloacele de actiune ale administratiei au justificare moralâ.
                     Respingerea dihotomiei. Partizanii acestei idei sustin câ, într-o anumitâ mâsurâ, functionarul public reprezintâ un initiator de valori, neputând fi niciodatâ complet guvernat de altii. Se poate afirma chiar câ în procesul de luare a unei decizii una din etape o constituie alegerea variantei optime.
                     Mentinerea ordinii constitutionale. Constitutia desemneazâ explicit si implicit rolul functionarilor publici care sunt chemati sâ slujeascâ valorile statului. Baza în care face acest lucru,conform acestui precept, îl constitui imperativul moral al jurâmântului. Functionarul public a intrat într-un angajament solemn cu cetâtenii pe care îi serveste, angajament pentru onorarea obligatiei de a oferi oportunitâti egale tuturor. Aceastâ profesiune obligâ, în baza principiilor constitutionale si statutare la satisfacerea si mentinerea în mod prioritar a interesului public fatâ de toate interesele particulare cu care intrâ în competitie.
În izvoarele deontologiei functionarului public se gâsesc în Constitutie, în legea fundamentalâ a unui stat, în lege, ca act juridic al Parlamentului, în alte categorii de acte normative (ale Guvernului §i ale altor organe ale administratiei de stat centrale sau teritorialesau autoritâti locale autonome) inclusiv tratatele, care potrivit art. 11 din Constitutie, prin ratificarea de câtre Parlament, devin parte integrantâ a dreptului intern.
La acestea se adaugâ izvoare nescrise, cutume, mai ales în domeniul dreptului diplomatic, precum si jurisprudenta, despre care în Franta se sustine câ prin activitatea jurisdictiei administrative care are în frunte Consiliul de stat, Dreptul administrativ este în esentâ jurisprudential, ceea ce conferâ practicii judiciare statutul de "jurislator"[9].
În literatura juridicâ de la noi[10]au fost identificate mai multe principii de bazâ ale deontologiei functionarului public, principii care reprezintâ de altfel obligatii juridice si morale pe care analizându-le deja nu este cazul a le mai relua.
Toate aceste obligatii stau sub pavâza faptului câ functionarii publici sunt purtâtorii autoritâtii publice si cum slujesc interesul general, pentru ei se impune o disciplinâ riguroasâ.
Cât priveste îndeplinirea tuturor principiilor, a obligatiilor ce compun deontologia, aplicabilâ diferitelor categorii de functionari publici, trebuie mentionat câ acestia sunt obligati sâ si le însuseascâ si sâ facâ tot posibilul pentru a le îndeplini, la baza activitâtii si comportârii fiecâruia stând nevoia de perfectionare continuâ, de educatie permanentâ.
O dimensiune a eticii deontologice a unui functionar public este reprezentatâ de responsabilitatea acestuia (desfâsurarea activitâtii în cadrul unei organizatii impune functionarului anumite obligatii si un anumit grad de loialitate care uneori nu corespund principiilor etice).
Responsabilitatea si râspunderea sunt considerate a fi douâ standarde profesionale ale functionarilor publici în activitatea lor de oferire de servicii cetâtenilor. Atunci când sunt folosite ca mâsurâ a calitâtii si a performantei, ele oferâ functionarului public posibilitatea de a identifica punctele forte si punctele slabe ale actiunii lui. O asemenea diagnozâ poate fi utilâ în elaborarea unui program de crestere a performantei profesionale.
Responsabilitatea precede râspunderea, putând sâ o elimine. În comportamentul functionarului public trebuie sâ primeze responsabilitatea, existând convingerea potrivit câreia slujirea cu credintâ a interesului public este baza comportamentului sâu profesional si moral.
Inertia si lipsa de responsabilitate a fortei de muncâ conduc la cresterea ineficientei. Acest lucru este evident în sectorul public, unde este posibil sâ predomine sistemul meritocratiei imperfecte.
Responsabilitatea administrativâ trebuie analizatâ sub un dublu aspect: cel al functionarului public fatâ de autoritâtile superioare si cel al acelorasi functionari publici fatâ de interesul public.
Pentru a putea vorbi de responsabilitatea unui functionar public, acesta trebuie sâ aibâ trei atitudini (acceptarea ambiguitâtii morale a oamenilor si a politicilor publice, acceptarea importantei fortelor contextuale care conditioneazâ prioritâtile într-un serviciu public si acceptarea paradoxurilor procedurale) si trei calitâti morale (optimismul, curajul si onestitatea dublatâ de spiritul de caritate).
Aceste atitudini si calitâti morale sunt relevante în cazul tuturor functionarilor publici, indiferent de nivelul la care îsi desfâsoarâ activitatea (de stat sau local) sau de natura serviciului pe care îl realizeazâ.
Acceptarea ambiguitâtilor morale a oamenilor si a politicilor publice.
Functionarul public trebuie sâ fie atent la ambiguitatea moralâ a tuturor oamenilor (inclusiv a lui însusi) si a tuturor politicilor publice (inclusiv a celor propuse de el însusi). Reinhold Neibuhr spunea: "Capacitatea omului de a fi corect face ca democratia sâ fie posibilâ, dar înclinatia lui de a fi incorect face democratia necesarâ".
Nu existâ nici o modalitate prin care sâ se evite amestecul intereselor publice cu cele personale. Realitatea a demonstrat câ peste tot în lume, în politicile publice, au existat elemente importante de favoritism si de câstig individual care nu au putut fi fâcute publice. Cu toate acestea, întotdeauna când este luatâ o decizie este luat în considerare si efectul moral al acesteia.
În general, o persoanâ, cu cât ajunge mai sus pe scara puterii si a autoritâtii, cu atât mai instabilâ îi este scara eticâ. Posibilitatea ca un functionar dintr-o categorie inferioarâ sâ intre în contact direct cu un membru al Parlamnetului este redusâ, acest lucru putându-se întâmpla doar dacâ a fost mandatat în acest sens. În schimb, un director de directie sau un subsecretar de stat se poate afla, ocazional, în situatia de a face fatâ fortelor parlamentare al câror efect este de a submina integritatea ierarhiei în administratia publicâ.
Acceptarea importantei fortelor contextuale care conditioneazâ prioritâtile într-un serviciu public.
Este evident faptul câ aceastâ atitudine poate sâ ne conducâ într-o lume a relativitâtii eticii. Totusi, realitate a demonstrat câ aceastâ situatie este inevitabilâ. În fapt, aceastâ atitudine tinde sâ îl conducâ pe functionarul public spre un respect profund fatâ de fortele inconstante care se regâsesc în toate serviciile publice si spre o întelegere mai profundâ a motivelor pentru care, uneori, oamenii morali tind sâ ia decizii care încalcâ principiile eticii.
Paradoxurile procedurale.
Regulile, standardele §i procedeele existâ pentru a promova onestitatea, profunzimea analizie fâcute si responsabilitatea comportamentului functionarilor publici. Cei care în mod frecvent gâsesc scurtâturi pentru realizarea sarcinilor ce le revin, în loc sâ adopte mijloacele prestabilite, atacâ prin comportamentul lor aspectul cel mai important al serviciului public: suveranitatea legii.
Dacâ procedurile administrative sunt considerate a fi pilonii deliberârilor si a ordinii, uneori ele pot constitui un element al încetinirii progresului.
Functionarul public care nu poate sâ descopere §i sâ accepte paradoxurile procedurale va fi prins într-o capcanâ. Acest lucru este posibil deoarece, în cazul procedurilor, persoana care deviazâ frecvent este consideratâ subversivâ, cea care nu se abate niciodatâ de la proceduri nu poate sâ realizeze întotdeauna atributiile functiei cu care a fost învestitâ, iar cea care oscileazâ între proceduri, fârâ însâ a le întelege consecintele, este lipsit de responsabilitate.
Optimismul.
Optimismul nu este un termen adecvat pentru a analiza calitâtile morale ale unui functionar public deoarece una dintre conotatii este euforia, iar serviciul public este departe de a fi euforic. Cu toate acestea, optimismul este mult mai sugestiv decât realismul deoarece acesta din urmâ este, într-o anumitâ mâsurâ, limitativ. În cazul functionarului public, optimismul este privit ca rezultat al unui demers rational, si nu expresia unei stâri de spirit.
Optimismul este calitatea care îi dâ omului posibilitatea de a face fatâ ambiguitâtilor si paradoxurilor fârâ ca actiunea sa sâ fie imobilizatâ.
Adevâratul optimism este reprezentat de afirmarea valorilor si asumarea riscurilor; nu este o credintâ în lucrurile certe, ci este capacitatea de a vedea toate posibilitâtile favorabile într-o incertitudine.
Curajul.
Aceastâ calitate a functionarului public este strâns legatâ de ambitie, sentimentul datoriei si recunoasterea faptului câ lipsa de actiune poate avea efecte la fel de dureroase ca si o actiune incorectâ.
În administratia publicâ, curajul poate lua diferite forme:
•           Curajul de a decide;
•           Curajul manifestat în relatia cu specialistii si expertii. Uneori, în relatiile cu expertii, functionarii publici au nevoie de mult curaj deoarece aceste relatii sunt, de obicei, apropiate în procesul decizional, spre deosebire de relatiile cu clientii care sunt mai îndepârtatesi mai slab conturate. Expertul, indiferent de nivelul sau domeniul în care îsi desfâtoarâ activitatea, este indispensabil pentru functionarea corectâ a unui sistem social complex si tehnic. Dar puterea autonomâ si disproportionatâ a expertilor si a domeniilor în care acestia muncesc sunt o amenintare constantâ la adresa abordârii binelui public;
• Asigurarea gradului necesar de neutralitate. Rapiditatea si neutralitatea sunt corelate cu pericolul aparitiei arogantei. Dar este nevoie de curaj pentru a fi neutru, lucru pe care cetâtenii îl considerâ deosebit de valoros pentru buna desfâsurare a serviciului public.
Onestitatea dublatâ de spiritul de caritate.
Curajul de a fi impersonal si dezinteresat nu are nici o valoare dacâ nu conduce la actiuni si atitudini caritabile si corecte. Corectitudinea este o virtute limitatâ dacâ nu existâ spiritul de caritate.

Abaterile de la normalitate reprezintâ o formâ partialâ sau diminuatâ a responsabilitâtii. Spre exemplu, monomanul (persoana care are idei fixe) este iresponsabil în acele cazuri în care actele sau delictele comise sunt marcate de ideile delirante. În astfel de conditii, capacitâtile sale de a râspunde sunt în stare de insuficientâ sau de inferioritate functionalâ pentru a se putea autoconduce sau preîntâmpina râul. Acesta este motivul pentru care în judecarea delictelor judecâtorii solicitâ examene medicale pentru cei în cauzâ.
Alâturi de obligatiile juridice, deontologia functionarilor publici cuprinde, asa cum a arâtat M. T. Oroveanu, si ansamblul obligatiilor morale ale functionarilor publici, toate "necesare pentru îndeplinirea misiunilor ce incumbâ functiilor lor, considerate ca îndatoriri în slujba societâtii, în scopul înfâptuirii rationale, eficiente, operative si legale a Administratiei Statului si a satisfacerii drepturilor si intereselor legitime ale persoanelor fizice si juridice"[11].
Acelasi autor a arâtat, referindu-se la obligatiile morale ale functionarilor publici, câ pe primul plan se aflâ obligatia de a fi cinstit, de a combate coruptia sub orice formâ s-ar prezenta aceasta.
O alta normâ moralâ, fundamentatâ pe normele moralei crestine este aceea de a "nu face altuia ceea ce nu vrei sâ ti se facâ tie" normâ care contribuie la stâvilirea abuzurilor si sicanelor pe care unii functionari publici le fac persoanelor ce solicitâ administratiei satisfacerea drepturilor si intereselor legitime.
Într-un cadru nu numai juridic dar si moral functionarii publici trebuie sâ se adreseze semenilor cu respect si întelegere, ca unor fiinte dotate cu ratiune si libertate si sâ înteleagâ prin expresia "interesul serviciului" nu numai "echivalentul administrativ al ratiunii de stat", ci §i faptul câ mai bunâ servire a intereselor generale ale societâtii, a cârei sarcinâ fundamentalâ revine Statului, se întelege si apârarea vietii linistite si prospere a fiecârei persoane în parte[12].
O mare parte din obligatiile juridice ale functionarilor publici, asa cum au fost analizate, se regâsesc în H.G. nr. 667/8 octombrie 1991 privind unele mâsuri pentru asigurarea prestigiului social al functionarilor publici[13] §i în Legea nr. 188/1999 privind statutul functionarilor publici.
Desigur, aceste acte normative cuprind doar o parte a deontologiei functionarilor
publici.
Într-un viitor Cod administrativ, speram sâ se reglementeze cât mai cuprinzâtor aspectele privind deontologia functionarilor publici.




"Teoria lucrului bine fâcut" - Tadeus Kotarbinski, 1886-1981
Immanuel Kant- Critica ratiunii practice, Ed. I.S.R. pg. 71
Verginia Vedina§ - ,Statutul functionarului public, Ed. Nemira, Bucuresti, 1998
Ivan Ivanoff - Deontologia functiei publice - note de curs
A se vedea V. Vedinas, op. cit. p. 146 si N. Cochinescu, Introducere în deontologia juridicâ, Revista Dreptul nr. 4/1995, p. 3-11
[6] A. Iorgovan, op. cit.(1996), vol. I, p. 294 si urm.
[7] N. Cochinescu, op. cit. p. 3-11
V. Vedinas, op. cit. p. 148
Dreptul administrativ, nefiind codificat, nici o lege nu a determinat vreodatâ notiunile fundamentale si principiile de bazâ, a§a încât aceastâ sarcina §i-a asumat-o judecâtorul administrativ, a se vedea Rene Chapus, Droit administratif general, Tome I, 3-ème édition., Ed. Montchrestien, p. 66
[10] A se vedea V. Vedinas, op. cit. p. 149 si urm.
[11] M. T. Oroveanu, op. cit. (1997), p. 355 si urm. A se vedea lucrarea aceluia§i autor cu titlul Deontologia functionarilor
publici, în "Studii de drept românesc" nr.1/1993, p. 35-41

A se vedea M.T. Oroveanu, op. cit. (1997), p. 357
Publicatâ în M. Of., Partea I, nr. 205/8.10.1991

0 comentarii:

Trimiteţi un comentariu