joi, 7 februarie 2013

Caracteristicile psihicului uman ca sistem; Ipostazele psihicului Caracteristicile psihicului uman ca sistem; Ipostazele psihicului

Dupa Paul Popescu-Neveanu (1987) “sistemul psihic uman (SPU) este un sistem energetic-informational de o complexitate suprema, prezentand cele mai inalte si perfectionate mecanisme de autorganizare si autoreglaj si fiind dotat cu dispozitii selective antiredundante si cu modalitati proprii de determinare, antialeatorii”. Pornind de la aceasta definitie, M. Zlate schiteaza caracteristicile SPU:
1. SPU are un caracter informational-energizant; primul aspect  apare din insasi natura informationala a psihicului, dar si din faptul ca fiinta umana, traind intr-un univers informational, este permanent bombardata cu informatii la care trebuie sa reactioneze si este nevoita sa-si elaboreze mecanisme prin intermediul carora sa le poata controla (aceste mecanisme sunt specializate in vederea receptionarii informatiilor, stocarii, prelucrarii si interpretarii acestora, combinari si recombinarii sau valorificarii, in acest caz putandu-se vorbi  despre caracterul informational-operational al SPU). Caracterul energizant reiese din faptul ca avem de-a face cu un sistem viu dotat cu campuri bioenergetice, cu incarcatura tensional-emotionala, cu stari in care energia psihica este focalizata pe anumite aspecte dominante pentru activitatea individului, dar si cu stari de dezactivare sau detensionare.
2. SPU are un caracter interactiv, interactionist, el fiind un sistem prin excelenta dinamic, cu perioade de relativa stabilitate dar si cu perioade de dezechilibru intre principalele sale componente. Elementele sistemului nu sunt distincte unele fata de altele, ci capata sens doar in cadrul interactiunii. Astfel, dezvoltarea unei parti a sistemului este legata de dezvoltarea celorlalte (de ex. nu putem vorbi despre dezvoltarea observatiei sau a perceptiei organizate, a memorarii sistematice fara dezvoltarea gandirii, dupa cum nu se poate vorbi despre aparitia conduitelor voluntare, fara dezvoltarea si organizarea vointei). Pe de alta parte, perturbarea unei componente, antreneaza dupa sine perturbarea alteia, sau a intregului sistem. Agnoziile (tulburari ale cunoasterii), amneziile (tulburari ale memoriei) sau abuliile (alterarea vointei), se repercuteaza asupra personalitatii individului. Exista de asemenea, relatii de compensare si de cooperare intre componentele sistemului. Astfel, sistemul poate actiona ca un intreg chiar daca nu toate componentele sale sunt la fel de dezvoltate (functiile acelor componente care lipsesc sau sunt insuficient dezvoltate, sunt preluate de partile mult mai dezvoltate ale sistemului).
3. SPU luat ca intreg, interactioneaza si cu mediul extern, el avand un caracter ambiental orientat. SPU asimileaza ata informatii din interiorul sau, cat si din exterior, acest tip de orientare dubla, asigurandu-i normalitatea. Ex. indivizii autisti sunt centrati exclusiv spre sine, inchisi in sine, “rupti de lume” si expusi dezadaptarii.
4. SPU are un caracter evolutivadica,  trece de la o stare la alta, de la o organizare, diferentiere si specializare insuficiente, la forme tot mai complexe de functionare. Prin cresterea complexitatii proceselor de crestere, maturizare, dezvoltare, invatare, integrare, asimilare, acomodare, etc., se ajunge la consolidarea unor structuri psihocomportamentale tot mai evoluate.
5. SPU functioneaza pe niveluri, continuturile sale capatand o ierarhizare functionala si valorica. Cele trei niveluri functionale ale psihicului sunt: constientul, subconstientul si inconstientul, fiecare dintre acestea prezentand propria ierarhizare interna. Aceste ipostaze ale psihicului si structura intena a fiecareia dintre ele va fi tratata in cursul care urmeaza.
6. SPU are un caracter antientropic si antiredundant. Pe masura constituirii sale, SPU favorizeaza procesele de organizare si diminueaza efectele influentelor perturbatoare, eliminand informatiile de prisos si retinandu-le in schimb, pe cele utile si care faciliteaza functionarea sistemului. Exista in functionarea sistemului si momente de dezorganizare, dar care nu sunt distructive, ci dimpotriva, constructive si innoitoare menite sa initieze noi procese. De ex. procesele de invatare, de rezolvare de probleme sau de creatie. Astfel, SPU isi conserva o anumita cantitate de informatie care poate sa nu fie utila pe moment, ci sa reprezinte o rezerva pentru viitoarele judecati, rationamente, cautare de solutii, etc.
7. SPU are un caracter adaptativ, indeplinind functia de reglare si autoreglare. SPU se formeaza ca urmare a influentelor socio-culturale ce se exercita de-a lungul ontogenezei, si prin socializare, totodata, individul participa la propria sa formare, activismul sau individual nefiind diminuat sau exclus. In acest sens, se vorbeste despre subiectivismul fiecaruia dintre noi, care filtram, selectam informatii, stimuli, reactii, prin prisma propriilor dorinte, aspiratii si scopuri.
In cadrul autoreglarii, SPU detine si functia de autorganizare, exprimata prin: autoimpunere, autorealizare, autoafirmare, autoeducatie, autodescoperire, autodepasire, etc.
Datorita acestor caracteristici si nu numai, SPU este considerat a fi un sistem hipercomplex, sistem ce depinde de un mare numar de elemente active, puternic saturate de legaturi interne si externe, un rezumat condensat al intregii dezvoltari biologice si socio-culturale a omului. (M. Zlate)

Ipostazele psihicului uman
Sistemul psihic uman se compune din trei subsisteme aflate într-o permanentă interacţiune şi intercondiţionare: subsistemul inconştient, subsistemul subconştient sau preconştient şi subsistemul conştient.
Subsistemul conştient este nivelul superior, evolutiv cel mai înalt pe care îl atinge organizarea psihicului, fiind propriu, în forma sa specifică, numai omului. Funcţionarea sa se bazează pe principiul disocierii, al analizei critice, al teleonomiei (formularea anticipată a scopurilor), al planificării, al realităţii.
Structural, subsistemul conştient cuprinde procese cognitive (senzaţii, percepţii, reprezentări, gândire, imaginaţie), trăiri emoţional-afective, structuri motivaţionale (trebuinţe, interese, idealuri etc.), acţiuni şi acte voluntare despre care putem da seama şi pe care le putem controla şi justifica, explica. Întreaga dinamică a proceselor şi actelor conştiente este mediată de limbajul verbal, de analiză şi deliberări mentale succesive.
Fiind nivelul cel mai nou din punct de vedere filogenetic şi istoric, subsistemul conştient va fi componenta cea mai activă şi dinamică a psihicului uman, care, pe de o parte, se caracterizează prin disponibilitatea cea mai mare la schimbare-dezvoltare, iar pe de altă parte, va înregistra grade de organizare-funcţionare diferite atât în succesiunea istorică a generaţiilor, cât şi în interiorul aceleiaşi generaţii, de la un individ la altul.
De aceea, în evaluarea dezvoltării şi organizării psihocomportamentale a unei persoane, elementul de referinţă esenţial trebuie să fie subsistemul conştient.
Tocmai în cazul acestui subsistem se diferenţiază şi ating valorile cele mai ridicate, funcţiile: cognitivă, proiectivă (modele şi proiecte mentale de transformare a realităţii imediate, de crearea unei realităţi noi – vezi invenţiile), de planificare şi anticipare – predicţie şi de reglare prin analiză critică şi comparaţie criterială.
Subsistemul subconştient cuprinde, pe de o parte, conţinuturile informaţional-cognitive şi actele care au fost cândva conştiente, dar care în prezent se realizează fără controlul conştient, iar pe de altă parte, amintirile, cunoştinţele şi schemele operatorii latente, care intră succesiv în fluxul actual al conştiinţei, în funcţie de solicitări şi situaţii. Tot în subconştient se includ şi acele elemente care emerg din inconştient, aşteptând să intre în conştiinţă.
Subsistemul inconştient cuprinde o componentă înnăscută, ansamblul tendinţelor, pulsiunilor, trebuinţelor şi instinctelor determinate biologic şi legate de afirmarea şi conservarea fiinţei biologice a personalităţii umane şi o componentă dobândită, ansamblul experienţelor timpurii şi al preceptelor conştiinţei morale a societăţii, asimilate şi interiorizate în primii cinci ani de viaţă.
Dupa M. Zlate “psihicul nu este omogen, uniform, nediferentiat, linear; dimpotriva, el exista si se manifesta in varii forme. Uneori este mai clar, mai lucid, alteori mai tulbure, mai obscur; in anumite situatii ne dam seama de noi insine, de trairile noastre, in altele nu”.
Interacţiunea dintre cele trei subsisteme care alcătuiesc sistemul psihic uman are un caracter circular (realizând-se atât în sens ascendent – influenţa inconştientului asupra subconştientului şi conştientului, cât şi în sens descendent – influenţa conştientului asupra subconştientului şi inconştientului). De relatia dintre cele trei ipostaze ale psihicului, de armonia sau conflictul existent intre acestea, derivă anostitatea sau dramatismul si originalitatea existentei umane şi de asemenea, dificultatea de a se efectua predictii, asupra comportamentului unei persoane.
A. Constiinta ca ipostaza a psihicului
Constiinta este una dintre cele mai importante ipostaze ale vietii psihice a individului, ea fiind cand afirmata, cand negata cu vehementa. De la inceputurile psihologiei, constiinta a fost definita ca fiind totul (psihologia fara inconstient) sau nimic (psihologia fara constiinta).
Constiinta a fost:
· fie redusa la o simpa functie psihica numita uneori ,,vigilenta”;
· fie extinsa pana la pierderea in generalitatea vietii psihice, prin asimilarea cu gandirea reflexiva si critica, cu Eul si personalitatea, cu praxisul si etica vointei;
· a fost socotita un epifenomen, un reflex intamplator, o abstractie care poate fi sustrasa vietii psihice sau adaugata masinilor electronice ;
· sau abandonata in reteaua relatiilor existentiale sau a structurilor interpersonale.
Aceasta a permis proliferarea perspectivelor de abordare si definire a ei. Dificultatea definirii constiintei provine din faptul ca ea este pura subiectivitate, datorita faptului  ca se manifesta in experientele personale nefiind, de regula, accesibila altuia.
Dupa Zlate, in definirea constiintei, a existat o prima etapa, de la inceputurile psihologiei stiintifice si pana in anul 1930. Astfel, SILLAMY citat de Zlate, defineste constiinta ca fiind: ,,locul senzatiilor si al perceptiilor noastre, realitatea subiectiva a acestora, instanta care  organizeaza datele simturilor, care ne situeaza in timp si spatiu,  cunoasterea a ceea ce acompaniaza activitatea spiritului.” Definitia lui Sillamy impune si intrebarea: ,,ce inseamna a fi constient?”.
In lucrarea lui Vasile Pavelcu, ,,Constiinta si inconstient” cele mai frecvente raspunsuri la aceasta intrebare au fost urmatoarele:
· a fi constient inseamna a gandi, a stabili relatii (,,A fi constient inseamna a gandi” (SPENCER, 1875)
· a fi constient inseamna a dispune de capacitatea de a face sinteze (WUNDT concepea constiinta ca pe o ,,sinteza creatoare”)  
· a fi constient inseamna a te putea autosupraveghea ,,a fi constient inseamna a-ti putea povesti experienta, limbajul fiind o calitate structurala a constiintei, o calitate prin care aceasta accede la umanitate….Constiinta este un ansamblu de reactiuni ale individului la propriile lui actiuni.” (JANET, 1928)
· a fi constient inseamna a te adaptasuplu la noile solicitari (,,fara o activa adaptare la obiecte, totdeauna noi, ale experientei externe, nu se poate produce constiinta.”- WALLON, 1924).
In cea de-a doua etapa (anii 1940-1960) se distinge contributia psihiatrului Henri Ey care, propune o definire complexa a constiintei asigurand astfel unitatea si eterogenitatea fenomenelor de constiinta.
,,A fi constient inseamna a trai particularitatea experientei proprii, transformand-o in universalitatea stiintei ei. Cu alte cuvinte, constiinta trebuie descrisa ca o structura complexa, ca organizare a vietii de relatie a subiectului cu altii si cu lumea.”
Totodata, EY arata ca ,,a fi constient inseamna a dispune de un model personal al lumii”, prin cateva modalitati de manifestare ale fiintei constiente si anume:
- fiinta constienta implica o organizare autohtona;
- ea se obiectizeaza si se reflecta intr-un model al lumii;
- dispune de ea insasi in sensul temporalitatii sale;
- este structurata ca o reverberatie (ecou) a Eului la experientele sa.
In cea de-a treia etapa (incepand cu 1970 si pana in zilele noastre), in definirea constiintei se accentueaza mai mult asupra caracteristicilor psihologice ale acesteia. Astfel, Jean Piaget descrie constiinta ca pe o ,,acompaniatoare” a actiunilor fiintei umane, subliniind implicarea proceselor cognitive si diferentiind doua aspecte:
- ,,constiinta in act” (cunoastere anterioara prizei de constiinta) si
- “constiinta reflexiva” (echivalenta cu ceea ce el numea ,,priza de constiinta”).
Alti autori au pus accentul pe traire si pe afectivitate. Dupa Humphrey, ,,a fi constient inseamna in mod esential a avea senzatii: adica a avea reprezentari mentale incarcate de afectivitatea a ceva ce mi se intampla aici si acum”. Mai multi autori pornind de la premisa ca prin constiinta individul se raporteaza la ceva din afara sa, el fiind ,,constient de…”, postuleaza intentionalitateaca una dintre caracteristicile esentiale ale constiintei.
M. ZLATE defineste constiinta ca o forma superioara de organizare psihica prin care se realizeaza integrarea activ-subiectiva a tuturor fenomenelor vietii psihice si care faciliteaza raportarea/adaptarea  continua a individului,  la mediul natural si social”
In ciuda reconsiderarii constiintei in psihologie, nu exista inca un acord comun asupra definirii termenului. Totusi, suntem constienti atunci cand monitorizammediul (intern sau extern), cand cautam sa ne controlam pe noi insine sau mediul nostru.
Frecvent se spune că specificul psihicului uman este apariţia conştiinţei. Dar există două feluri de conştiinţă: una implicită, primitivă, nediferenţiată, care există şi la animalele superioare şi o alta reflexivă, conştiinţa de sine, de eu, într-adevăr specific umană.
            Conştiinţa implicită
            Aşa cum scrie psihiatrul H. Ey (citat de A. Cozmovici), conştiinţa (implicită) este un fel de scenă în care se petrec evenimentele. Ea se constituie ca un mediu prin care noi accedem la tot ceea ce există şi în care închegăm realitatea. Conştiinţa e forma în care e trăit orice fenomen. Ea ne plasează într-o lume reală.
            Este o structurare a trăirilor prin care noi ne simţim participanţi la tot ce se întâmplă (ceea ce presupune o separare între noi şi celelalte obiecte sau fiinţe). Conştiinţa implicită este o conştiinţă de ceva: ne simţim prezenţi într-o realitate distinctă de noi. În stările patologice, de confuzie mentală, bolnavii asistă la tot ceea ce văd, fără a avea sentimentul prezenţei lor şi fără sentimentul necesităţii de a participa. Realitatea constituie un spectacol străin de ei, de neînţeles.
            O problemă dificilă o constituie visul în care ne simţim participanţi la o lume pe care o credem reală. De aceea primitivii credeau că sufletul a participat realmente la cele visate şi, când şeful lor visa o vânătoare norocoasă, era felicitat de supuşii săi. În vis pare a avea loc o iluzie de conştiinţă, fiindcă visul constă într-o rupere de realitate. În concluzie, conştiinţa implicită este o conştiinţă în acţiune, un câmp al prezentului şi al prezenţei noastre în lume. Ea implică separarea mea de lume şi de ceilalţi.
            Conştiinţa reflexivă
            Conştiinţa reflexivă este caracteristică omului şi constă în conştiinţa clară a unui eu care acţionează în mod responsabil. Conştiinţa reflexivă nu există la copilul mic, căci ea presupune deplina conştiinţă de sine şi o dezvoltare a gândirii abstracte. Ea solicită existenţa unei capacităţi de discuţie interioară. P. Janet vorbeşte de importanţa reacţiilor noastre faţă de propriile noastre reacţii. În cazul conştiinţei reflexive este vorba de o povestire ori o comentare a propriilor acţiuni. H. Ey spune (după A. Cozmovici): „A fi conştient de ceea ce eu simt sau ceea ce eu vreau înseamnă a-mi verbaliza ideile, proiectele sau sentimentele şi a dispune de ele".
            Prin ce caracteristici putem distinge un act conştient (înţelegând prin aceasta prezenţa conştiinţei implicite, prezente şi la animalele superioare)? C.F. Graumann distinge mai multe aspecte menţionate în cele ce urmează.
            a)   Când e vorba de animale (şoarecii studiaţi de behaviorişti) e edificator faptul de a distinge între excitanţi care e util şi care e primejdios. Tolman precizează: când animalul e pus în faţa posibilităţii de a acţiona în diferite feluri şi el alege una din alternative. La om se poate face distincţie între alegerea spontană, fără a cunoaşte motivul (conştiinţa implicită) şi aceea bazată pe gândire (conştiinţă reflexivă).
            b)  Poate fi considerat conştient ceea ce este comunicabil. Când cineva ne comunică ceva anume, ştim că e conştient. Dacă nu ne comunică, nu putem cunoaşte starea de conştiinţă. Apoi există comunicare neverbală. Exteriorizarea prin expresii faciale. Comportamentale a unor emoții trăite de cineva, ne poate informa asupra stării de spirit a persoanei respective, de care ea însă poate să nu fie conştientă.
            c)   Cineva este conştient când este atent, când observă ceva. Focalizarea psihicului duce la conştiinţă, o conştiinţă cel puţin implicită (observabilă şi la animale). Atenţia la om poate fi detectată şi cu ajutorul electroencefalografului:  apar undele beta. Atenţia asigură o orientare selectivă, conştientă. Nu există o separaţie netă între conştient şi inconştient. Conştiinţa şi inconştientul sunt extremele unui continuu.
            d)  Act conştient este şi cel premeditat,  intenţionat. Intenţionat, nu în sensul lui Brentano (considerând intenţionat orice act care are un obiect), ci acela care urmăreşte realizarea unui scop, dinainte reprezentat. Deci e vorba de conştiinţa reflexivă. Premeditarea conduitei, reflecţia asigură plasticitatea ei, adaptarea la situaţie şi la mijloacele existente. Apare principalul rol al conştiinţei, rolul de conducere adecvată. Prin această funcţie se manifestă eficienţa ei, faptul de a nu putea fi considerată inutilă, un epifenomen. Reacţiile instinctive, necontrolate în mod conştient, sunt rigide, automate şi devin insuficiente în situaţii mult schimbate.        
            e) A fi conştient mai e sinonim cu a şti, a fi conştient de sine. Lumea este percepută conştient în sensul sesizării ei ca nefiind în eul interior, ca nefăcând parte din persoana respectivă (deşi imaginea ei se formează pe retina acesteia şi în occipital). Progresul conştiinţei umane, de la conştiinţa implicită la aceea explicită (reflexivă) se realizează lent, în copilărie. E vorba de formarea conştiinţei de sine, proces care se termină abia pe la 14-15 ani. Destul de devreme copilul îşi spune „eu pot să...", dar mult mai târziu va remarca „eu gândesc".
            Formarea conştiinţei de sine    
            Conştiinţa de sine(explicită) e precedată de „sentimentul de sine", stare confuză, dinaintea momentului când persoana va judeca, va aprecia modul său de existenţă. La baza evoluţiei conştiinţei stă formarea treptată a unei scheme corporale şi a unei imagini a propriului corp.
            Conştiinţa de sine începe cu conştiinţa propriului corp, având la bază senzaţiile interne: foamea, setea, durerea... la care se adaugă senzaţiile proprioceptive şi kinestezice (adică cele legate de poziţia corpului şi de mişcare). Un rol îl joacă, desigur şi privirea propriilor membre şi a corpului. Toate aceste impresii sunt analizate cortical şi rezultă cunoaşterea corpului nostru, a suprafeţelor ce-1 limitează (ca şi în cazul formelor obiectelor din jur, bazate mai ales pe văz şi pipăit). Se obţine o imagine a corpului, disociată de referinţele exterioare, independentă de locul unde ne aflăm. Există un model postural al corpului şi al unui spaţiu în care noi localizăm percepţiile noastre, e „schema sa posturală" în raport cu care apreciem orice schimbare de poziţie. Se pare că în formarea acestei scheme există şi unele premise ereditare.
Pornind de la această schemă, copilul mai mare ştie că e slab sau gras, înalt sau scund - comparându-se cu cei din jur.
            Schema posturală, imaginea corpului nu se referă doar la topografia corpului şi la poziţiile sale, ci şi la posibilităţile de a acţiona asupra lumii exterioare. Existenţa şi importanţa lor se relevă în tulburările patologice ce pot surveni: asomatognozia (ar fi „necunoaşterea corpului").
            Existenţa unei scheme, a unei imagini puternice se evidenţiază şi prin fenomenul contrar: „membrul fantomă". Bolnavii cărora li s-a tăiat un picior îl simt uneori prezent, îi doare chiar. Este o persistenţă a imaginii corporale.
            Imaginea propriului corp începe să se formeze în momentul în care copiii mici îşi recunosc imaginea în oglindă. Nu se poate recunoaşte cineva care nu se cunoaşte, nu are cât de cât o idee despre sine. E nevoie să existe mai întâi o cunoştinţă de sine. Dificultăţile recunoaşterii în oglindă sunt mari, fiindcă imaginea de sine a copilului în primii 2 ani are la bază senzaţiile interne, cele proprioceptive (de poziţie) şi cele musculare, de mişcare. Pe cale vizuală cunoaştem doar mîinile şi o bună parte a corpului, nu însă şi fizionomia.

Unul din studiile efectuate la sfârşitul deceniului al VII-lea (de către psihologul Amsterdam) pune în evidenţă: pe la 17-18 luni, în faţa oglinzii copilul reacţionează ca la alt copil, zâmbind şi emiţând vocalize. Între 18 şi 20 de luni apar reacţii de evitare. În fine, între 21 şi 24 de luni se manifestă simptomele recunoaşterii de sine : dacă i se picură o pată roşie pe nas, copilul văzând-o în oglindă, pune mâna pe nas, pe pată. Rene Zazzo a reluat studiul, experimentând cu 30 de copii în vârstă de 10-33 luni. Recunoaşterea de sine, arată el, nu se produce ca o iluminare subită şi la o dată precisă. Totul se petrece în aşa fel, încât, dintr-un moment în altul, recunoaşterea poate deveni îndoielnică. După primul moment când apare recunoaşterea, urmează evitări, fluctuaţii ce durează cel puţin 6 luni la majoritatea subiecţilor.
           Ca şi Amsterdam, Zazzo va observa la copil câteva faze până la deplina recunoaştere de sine. La vârstă mică, el e indiferent. Mai târziu îşi manifestă bucuria, ca la prezenţa altui copil. Apoi urmează o stare complexă: anxietatea şi evitarea alternează cu surpriza şi curiozitatea. După care începe să apară recunoaşterea favorizată de compararea mîinii sale cu aceea din oglindă sau de intervenţia altor repere : când mănâncă o prăjitură ori când e împreună cu cineva. După R. Zazzo, recunoaşterea în oglindă are loc între 2 şi 3 ani, mai aproape de 2 ani. Ea coincide cu perioada când copilul începe să folosească pronumele „eu", „al meu",   „al tău"  în loc de  „Radu vrea...",  „E a lui Radu..."  (Radu fiind însuşi copilul). Deci apare o conştiinţă de sine ca persoană cu un nume, cu o anumită înfăţişare, pe care începe să o recunoască.
           Recunoaşterea de sine e condiţionată de cunoaşterea în prealabil a unor persoane din jur. Dovada ne-o dau cimpanzeii, care şi ei se pot recunoaşte în oglindă (deşi mai greu: văzând pata pe nas şi-o caută mai întîi pe ureche, pe frunte, până nimeresc nasul). Dar dacă puiul de cimpanzeu e crescut separat de orice maimuţă, el nu se poate recunoaşte în oglindă. Dacă ulterior, stă cel puţin 3 luni cu alţi cimpanzei, devine şi el capabil de a se recunoaşte. Deci conştiinţa de sine e indiscutabil legată de cunoaşterea altora (R. Zazzo, 1975)

Conștiința îndeplinește două funcții principale, monitorizarea și controlul:
Monitorizarea – pentru evitarea supraincarcarii cu informatii din mediul intern si extern, constiinta fiecarui “se concentreaza” pe anumiti stimuli si ii ignora pe altii. Anumite evenimente au prioritate inaintea altora, castigand accesul catre constiinta noastra si spre initierea actiunilor. Evenimentele importante pentru supravietuire se afla adesea in topul prioritatilor.
Controlul – programarea, initierea si ghidarea actiunilor personale se realizeaza in acord cu evenimentele din jurul nostru. Prin functia de programare, evenimentele care nu au avut loc inca, pot fi reprezentate in constiinta ca viitoare posibilitati; putem crea scenarii alternative, putem face alegeri si initia actiuni corespunzatoare. Totusi, nu toate actiunile noastre sunt ghidate prin decizii constiente, iar unele solutii la probleme sunt elaborate dintr-o zona exterioara sferei constiintei. O astfel de solutie poate aparea “din senin”, fara sa ne dam seama cum a fost obtinuta, “cum de ne-am gandit la aceasta”.  Asadar, constiinta nu este doar un monitor al comportamentului nostru, ci are si un anumit rol in directionarea si controlul ipostazelor subconstienta si inconstienta ale psihicului.

B. Subconstientul – ca ipostaza a psihicului
Subconstientul a fost considerat, cand o ,,postconstiinta”, cand o ,,preconstiinta”. Subconstientul reprezinta una dintre ipostazele importante ale psihicului care nu poate fi nici ignorata, nici redusa sau identificata cu alte ipostaze ale acestuia. Subconstientul dispune nu numai de continuturi specifice, ci de mecanisme si finalitati proprii.
In tentativa de a defini subconstientul, cei mai multi autori l-au conceput ca pe o formatiune sau un nivel psihic ce cuprinde actele care au fost candva constiente, dar care in prezent se desfasoara in afara controlului constient. Acesta ar fi rezervorul unde se conserva toate actele ce au trecut candva prin filtrul constiintei, s-au realizat cu efort,  dar care se afla intr-o stare latenta, de virtualitate psihica, putand insa sa redevina oricand active, sa ajunga in campul constiintei.
Cateva definitii ale subconstientului sunt:
- subconstientul este o ,,constiinta stinsa” (Ribot);
-,,subconstientul apare ca un fel de constiinta inferioara ce coexista cu cea centrala”. (Janet si Pierce);
- subconstientul nu este total obscur, ci presupune un anumit grad de transparenta, putand fi considerat de aceea o ,,constiinta implicita”;
- subconstientul este definit prin continutul memoriei de lunga durata, care nu se afla antrenat intr-un moment dat in fluxul operativ al constiintei, dar care poate fi constientizat in situatii adecvate. El cuprinde informatii, amintiri, automatisme, deprinderi, ticuri, stari de set (montaj) perceptiv si intelectual, tonus emotional, motive (Mihai Golu). 
Dupa acelasi autor, cea mai mare parte a elementelor componente ale subconstientului se afla in stare latenta, alcatuind rezervorul activitatii constiente curente. Active in comportament in afara campului constiintei sunt doar automatismele, deprinderile, obisnuintele. Chiar continutul latent al subconstientului intra in structura starii de pregatire psihica generala a subiectului, influentand pozitiv sau negativ desfasurarea proceselor psihice constiente, de la perceptie pana la gandire.
Principiul activismului si dinamicitatii se aplica si organizarii subconstientului. El nu trebuie vazut ca o entitate statica, lipsita de miscare interioara, ci dimpotriva ca o organizare dinamica in cadrul careia se produc reasezari, rearticulari si reevaluari ale elementelor componente si chiar prin programarea activitatilor constiente viitoare.
 Subconstientul poseda o anumita autonomie functionala, el dispunanad de mecanisme proprii de autointretinere si autoconservare. Aceste mecanisme sunt stimulate prin fluxurile constiintei (in stare de veghe si de activitate orientata spre scop), si prin fluxurile inconstientului (in stare de somn sau de constiinta confuza), ce caracterizeaza starile de ebrietate si pe cele provocate de narcotice.
Visele, desi au punctul de pornire in inconstient, se finalizeaza si se depoziteaza in sfera subconstientului, si anume, in etajul superior al acestuia, ceea ce face posibila constientizarea si relatarea continutului lor imediat dupa trezire.
Importanta subconstientului nu poate fi subestimata, fiind greu de imaginat activitatea psihica normala a omului, fara prezenta si functionalitatea acestei ipostaze.

Functiile subconstientului sunt:
- de a asigura continuitatea in timp a eului si de a permite constiintei sa realizeze integrarea sub semnul identitatii de sine, a trecutului, prezentului si viitorului. In cazurile amneziilor totale anterograde (forma de amenzie in care se pastreaza amintirile vechi) sau retrograde (forma de amenzie in care se pierd amintirile vechi), identitatea de sine este puternic alterata, relationarea subiectului cu lumea fiind profund perturbata.
- de a da sens adaptativ invatarii, permitand stocarea informatiei si a experientei pentru a fi utilizate ulterior. In desfasurarea oricarui proces constient, chiar daca el este provocat si se raporteaza la un obiect sau la o situatie externa conctreta, subconstientul se conecteaza in mod neconditionat la experienta anterioara, atat in forma operatiilor cat si a modelelor informationale-imagistice sau conceptuale.
- de a asigura consistenta interna a constiintei, durabilitatea ei in timp. In afara aportului subconstientului, constiinta s-ar reduce la o simpla succesiune a clipelor, a continuturilor senzatiilor si perceptiilor imediate, devenind imposibil de exercitat, functia de planificare si cea proiectiva. Mentinerea in stare optima a cadrelor de referinta ale constiintei reclama permanenta comunicare senzoriala. Subconstientul este indispensabil pentru desfasurarea unei activitati mintale constiente independente, adica in absenta influentei directe a obiectelor sau fenomenelor externe.   

Caracteristicile si rolurile subconstientului
Principalele trasaturi ale subconstientului apar din pozitionarea acestuia intre constient si inconstient. Dupa Paul Popescu-Neveanu, acestea sunt:
§ latenta si potentialitatea (continuturile subconstientului se mentin intr-o stare latenta pana cand vor fi reactivate si disponibilizate de catre constiinta);
§ coexistenta cu constiinta (de obicei continuturile subconstientului sunt o alta expresie a continuturilor constiintei, poate mai concentrata, mai condensata, dar coexistand cu acestea);
§ facilitarea, servirea constiintei (subconstientul se afla in slujba constiintei);
§ filtrarea si medierea continuturilor care trec dintr-un nivel in altul (continuturile constiintei nu trec direct in inconstient, ci ,,poposesc"”pentru perioade de timp mai scurte sau mai lungi in subconstient, la fel petrecandu-se lucrurile si in sens invers).
Chiar daca la un moment dat constientul ,,scoate” la suprafata amintiri, automatisme, deprinderi, acestea nu vor fi absolut identice cu cele care ,,intrat” in subconstient. Asadar, subconstientul nu conserva doar, ci poate prelucra, restructura, crea. Sub influenta unor factori (timpul scurs intre patrunderea in subconstient si evocare, emotiile puternice sau distragerea de la activitatea respectiva), amintirile, automatismele, deprinderile vor fi modificate de subconstient, tocmai datorita noilor relatii in care acestea sunt introduse.

C. Inconstientul – ca ipostaza a psihicului
Constituie cel mai controversat nivel de organizare a vietii psihice, in legatura cu care pozitiile de negare sau de afirmare abunda in literatura de specialitate.
Consecintele acestor atitudini fata de inconstient sunt diferite:
§ negarea inconstientului echivaleaza cu uniformizarea, omogenizarea vietii psihice, ea nedispunand in acest caz, de structuri si organizari calitativ diferite;
§ afirmarea inconstientului presupune intelegerea faptului ca viata psihica reprezinta o structura compusa si complexa, o unitate in complexitate;
Cea de-a doua tendinta s-a impus, dar aceasta impunere a cunoscut un proces lung si anevoios.
,,Impunerea” inconstientului in psihologie
Schopenhauer in lucrarea ,,Lumea ca vointa si reprezentare” (1819), considera ca prin natura sa inconstientul este irational; vointa ar reprezenta o forta irationala si activa, omul insasi fiind o vointa fara constiinta (,,Vointa este profesorul, iar intelectul sevitorul”).
Carl-Gustav Carus considera ca ,,viata psihica constienta isi are cheia in regiunea inconstientului” si vede in inconstient o adevarata forta ce guverneaza viata  individului
Pentru E. von Hartman atat viata organica cat si cea spirituala (psihica) sunt dominate de inconstient; acesta este prezent in perceptii, in formularea conceptelor, in rationamente; el guverneaza sentimentele; in el isi au sursa descoperirile geniale.
Primele rezultate ale cercetarilor medicale facute in cea de-a doua jumatate a secolului al IX-lea asupra isteriei, hipnotismului, somnambulismului si chiar disocierii personalitatii au conturat mult mai bine premisele unei psihologii a inconstientului.
Binet si Janet in Europa, psihiatrul Morton Prince in SUA, vedeau in inconstient reversul constiintei, incapabila de a sintetiza ansamblul vietii psihice, unele fenomene scapandu-i de sub focarul analizei. Inconstientul aparea astfel, ca o slabiciune a Eului si a constiintei, ca o deficienta psihologica, un automatism psihic.
Freud va fi cel care va da o definire si o fundamentare stiintifica inconstientului. Acesta a elaborat o conceptie structurata cu privire la continutul si rolul inconstientului in viata psihica a individului.
Zlate considera ca principalele merite ale lui Freud in investigarea inconstientului sunt:
§ descoperirea unui inconstient dinamic, conflictual si tensional, corelativ procesului refularii (refulare=a respinge, a inabusi in inconstient imagini, dorinte, tendinte neplacute, care contrazic constiinta morala a individului);
§ trecerea de la interpretarea inconstientului ca substantiv (ce desemneaza faptele mintale refulate), la interpretarea lui ca adjectiv, o calitate psihica, ceea ce inseamna ca nu numai amintirile pot fi “inconstiente” ci si mecanismele de refulare;
§ multiplicarea zonelor ce se sustrag constiintei, Freud vorbind, practic, despre existenta a 3 tipuri de inconstient (Sinele, Eul si Supraeul);

Prima teorie elaborata de Freud,  impartea psihicul in trei nivele: inconstient, preconstient, constient. Ea va fi abandonata in 1920 in favoarea celei de-a doua conform careia psihicul este structurat de trei instante: sine , eu si supraeu. Fata de prima teorie, cea dea doua inainteaza ideea de inconstient si acorda o importanta mai mare instantelor socializate ale psihicului - eul si supraeul.
Sinele in conceptia lui Freud, reprezinta polul pulsional sau instinctual al personalitatii. Continuturile sinelui sunt reprezentanti psihici ai instinctelor si in cea mai mare parte aceste continuturi sunt inconstiente. Continuturile sinelui sunt pe de o parte mostenite , iar pe de alta parte dobandite (produse ale refularii). Sinele este rezervorul de energie pentru orice activitate si din punct de vedere dinamic sinele se afla in conflict cu eul si supraeul.
Eul este o instanta psihica axata pe constient care are si o parte preconstienta si de asemenea, o latura inconstienta (reprezentata de mijloacele de aparare ale eului) . Din punct de vedere al genezei, eul se formeaza din “sine” sub influenta realitatii exterioare. Este orientat in egala masura atat spre lumea externa cat si spre lumea interna. Functia cea mai importanta a eului o reprezinta autoconservarea organismului.
Supraeul are corespondent in prima teorie ceea ce Freud numea cenzura. Supraeul are rolul de judecator sau cenzor. El se constituie prin interiorizarea exigentelor si interdictiilor parentale si/sau societale. Nucleul supraeului are la baza interiorizarea de norme, valori sociale, morale, estetice, realizata pe parcursul socializarii individului. Supraeul reprezinta asadar, interiorizarea unor norme in plan strict afectiv. Pârghiile interiorizarii sunt sentimentele pozitive, de iubire si cele negative sau  frica de pedeapsa.
-sinele incearca sa obtina gratificarea impue obligat sa mentina echilibrul intre aceste doua forte opuse si cerintele exterioare ale realitatii
§ considerarea incostientului ca fiind profund, abisal si nu doar un simplu ,,automatism psihic”, cum aparea in scrierile sale anterioare;
§ descrierea inconstientului ca fiind fenomen afectiv, spontan, invaluit in mit, legenda, vis, predominant afectiv (asa cum constiinta nu este exclusiv rationala, nici inconstientul nu poate fi exclusiv afectiv).
Pentru Adler (discipol al lui Freud), psihismul inconstient este determinat de vointa de putere si de sentimentul de inferioritate acestea fiind mecanismele compensatoare fie ale unor deficiente fizice, fie ale inferioritatii reale sau presupuse ale Eului. In lumina acestei teorii, omul dispune de o tendinta importanta de superioritate, asa incat dezvoltarea lui psihica se datoreaza luptei ce are loc la nivel inconstient intre o tendinta negativa (sentimentul de inferioritate) si o tendinta pozitiva (sentimentul de superioritate), aceasta din urma fiind orientata spre compensare.
In conceptia lui Adler, compensarea joaca acelasi rol pe care il avea refularea la Freud. Totusi, Adler cade in aceeasi greseala ca si Freud: absolutizarea acestui mecanism. In realitate insa, ambele mecanisme pot fi la fel de utile pentru viata psihica a individului.
Jung introduce conceptul de inconstient colectiv, continand imagini ancestrale ce somnoleaza in zonele profunde ale inconstientului (numite arhetipuri) si care ofera individului posibilitatea de a avea acces la ,,sufletul istoriei colective” sau la Divinitate. La Jung, inconstientul colectiv este preexistent individului, acesta din urma nascandu-se cu el.

Jung explica notiunea de inconstient colectiv prin sintagmele: ,,sfera mostenirii psihice”, “sediment al istoriei lumii”,”suflet atemporal si general”, ,,acea imensa zestre spirituala ereditara, rezultata din evolutia omenirii, care renaste mereu, in fiecare structura cerebrala individuala”.
Jung, credea ca inconstientul este chiar superior constientului, deoarece el contine toata intelepciunea ce i-a fost conferita prin experienta a mii de ani. Inconstientul ,,creeaza combinatii subliminale” care sunt cu mult superioare combinatiilor constiente prin ,,finetea si importanta lor”. Tocmai de aceea el poate servi omului drept ,,ghid fara seaman”.
Arhetipurile sunt ,,structuri psihice identice, comune tuturor”, constituind ,,mostenirea arhaica a umanitatii. Arhetipala si mostenita este doar predispozitia de a avea anumite experiente si nu experienta insasi. Cele mai cunoscute arhetipuri sunt: persona, umbra (partea diabolica sau sadica a personalitatii individului, formata ca urmare a atrociatilor savarsite de oameni de-a lungul timpului), anima (imaginea colectiva a femeii in psihologia barbatilor), animus (imaginea colectiva a barbatului in psihologia femeii).

Melanie Klain, Anna Freud, Daniel Lagache, etc., au adus de asemenea contributii importante la dezvoltarea teoriei inconstientului.
Didier Anzieu a introdus conceptul de inconstient de grup, in opinia acestuia, grupul oferind ocazia membrilor sai de a trai inconstientul in realizarea proiectelor refulate.
In diversitatea lor, aceste cercetari exprima dificultatea conceperii intr-o maniera unitara a inconstientului, acesta “beneficiind” de diverse definitii:
- inconstientul este rezervorul tendintelor infranate, inabusite, refulate, frustrate (Freud, intr-o maniera restrictiva si exclusivista). Inconstientul este cel care exprima lapsusurile, pseudoamneziile, actele ratate, visele, etc.;
- dupa alti autori,  inconstientul apare ca haos, ca irational cu efecte dezorganizatoare si inhibitive asupra vietii psihice, ca tinand chiar de patologia mintala (definirea inconstientului  dintr-o maniera  negativa);
- inconstientul este o formatiune psihica ce cuprinde tendintele ascunse, conflictele emotionale generate de resorturile intime ale personalitatii (psihologia contemporana, dintr-o perspectiva extensiva si pozitiva);

Rolurile inconstientului in desfasurarea vietii psihice:
-   rol de energizare si dinamizare a intregii vieti psihice a individului;
-   rol de facilitare a procesului creator, contribuind la realizarea unor combinari si recombinari spontane;
-   rol de asigurare a unitatii Eului, prin faptul ca este principalul depozitar al programelor informationale si al tensiunilor motivationale pe baza carora, prin organizare specifica se emancipeaza constiinta. Inconstientul face parte integranta din fiinta umana, influentand-o in ipostazele sale existentiale, fie normale, fie patologice.
§ rol si valoare pozitiva in raport cu conduitele si comportamente individului  (inconstientul este implicat in procesarea informatiilor, in solutionarea problemelor, chiar in actele de creatie); Frances Vaughan considera ca inconstientul este elementul central al intuitiei si al imaginatiei ,,imaginarea este limbajul universal al inconstientului”.

Relatia dintre constient si inconstient
Fiecare dintre cele doua niveluri de organizare structural-functionala a psihicului isi are propriile sale continuturi, mecanisme si legitati proprii care nu pot fi reduse unele la altele.
§ In anumite limite, fiecare dintre ele actioneaza independent unul de altul. Astfel, inconstientul poate functiona si atunci cand structurile constiente sunt destramate, cum se intampla in cazurile patologice. Constientul insa, in lipsa inconstientului, se autodestrama.
§ In ciuda unei relative independente functionale a celor doua niveluri structural-functionale ale psihicului, starea normala, fireasca, existentiala si actionala a lor o reprezinta interactiunea si interdependenta lor.
Intre constient si inconstient exista in mod curent relatii dinamice vitale, fara de care insasi integritatea SPU este pusa in pericol.
§ Constientul si inconstientul sunt momente functionale inseparabile ale psihicului uman. Aceasta inseamna ca ceea ce la un moment dat este constient, la un alt moment dat poate deveni inconstient. De regula, constient este ceea ce se acorda cu experienta individului si ii foloseste in planul activitatii, pe cand inconstient este acel continut psihic care contrazice experienta individului, in virtutea acestui fapt el fiind respins.
§ Constiinta apare cand ca un factor declansator al comportamentului uman, cand ca mecanism de sistematizare si valorizare a structurilor inconstientului. Intre constient si inconstient nu exista o simpla suprapunere de faze energetice sau o simpla succesiune de fenomene intamplatoare, independente unele de altele, ci relatii logic integrate unui proces de reglare psihocomportamentala.
In dinamica vitala a constientului si inconstientului, principalul sistem de referinta ramane constiinta, deoarece prin intermediul ei omul re-produce in mod adecvat realitatea, asa cum este ea si numai in virtutea acestui fapt el isi poate conduce si regla corespunzator conduita. Este necesar sa consemnam, sustinea Ey, ‘’subordonarea organica a inconstientului fata de constient’’, deoarece numai in felul acesta vom ajunge in posesia constiintei morale si vom evita pierderea libertatii adusa de dezorganizarea fiintei constiente odata cu maladiile mintale.   

Evoluţia psihicului (după A. Cozmovici)
A.N. Leontiev a încercat să schiţeze o schemă a formării psihicului, distingând 4 mari faze: a) stadiul psihicului senzorial elementar ; b) stadiul psihicului perceptiv ; c) stadiul intelectului; d) stadiul psihicului conştient. Dezavantajul acestei clasificări este acela de a include în prima etapă imensa majoritate a speciilor, fiindcă stadiul perceptiv începe abia o dată cu păsările şi mamiferele. Or, între o albină şi o râmă, diferenţa de comportament este foarte mare. Deocamdată, neavând ceva mai bun, ne vom servi de punctul de vedere al lui Leontiev.
1. Stadiul psihicului senzorial
Stadiul psihicului senzorial elementar se caracterizează prin aceea că animalul reacţionează în raport cu o proprietate din mediul ambiant, însuşire caracteristică unui obiect sau fenomen importante pentru el. De pildă, păianjenul nu reacţionează în mod deosebit, dacă un obiect îi atinge plasa, dar dacă o atingem cu un diapazon care vibrează, el se repede asupra lui căutând să-l înşface, ca şi cum ar fi o muscă. Deci vibraţia pânzei este semnalul declanşator al acţiunii.
A. In acest stadiu predomină reacţiile înnăscute iar, experienţa individuală joacă un rol mult mai mic decât la speciile mai evoluate. Acum predomină tropismele şi instinctele.
Tropismele au fost studiate mult de americanul J. Loeb. E vorba de mişcări simple ale plantelor şi ale unor animale inferioare, cărora Loeb le-a dat o explicaţie mecanicistă, considerându-le rezultatul unor fenomene pur fizico-chimice. La plante găsim fototropism (întoarcerea plantelor spre sursa de lumină solară) şi geotropism (creşterea rădăcinilor în jos). La animale sunt evidente geotropismele, în cazul unor omizi (care se deplasează totdeauna vertical pe pomi), şi fototropismele la fluturi, puternic atraşi de o lumină strălucitoare, noaptea. După Loeb dacă lumina este în stânga fluturelui, ea acţionează asupra retinei care declanşează automat muşchii ce-1 îndreaptă spre stânga, dacă a zburat prea mult spre stânga, lumina din partea dreaptă a retinei pune în mişcare muşchii din partea opusă ş.a.m.d. Acest mecanicism nu explică însă o serie de fapte : fluturii nu se lipesc de felinar, ci se învârt în jurul lui, iar dacă se află la mijloc între 2 felinare nu zboară între ele, ci se dirijează numai către unul.
Apoi experienţele făcute cu un mic animal de apă - Dafnia - sunt edificatoare. Introdus într-un acvariu şi într-un tub îndoit, Dafnia se orientează spre lumină, dar acolo fiind astupat tubul, se întoarce, merge în sens invers luminii şi astfel poate scăpa. Acest mers este împotriva tropismului, ce se dovedeşte a nu fi un act mecanic.
Mai există şi acte de memorie organică. E vorba de anumite ritmuri vitale. în plajele ce mărginesc oceanul găsim nişte viermi care ies din nisip când se produce refluxul şi intră în nisip atunci când vine fluxul. Puşi într-an acvariu ei continuă multă vreme mişcările lor periodice, deşi acum şi-au pierdut orice sens.
Apoi sunt reflexele absolute, legături constante între anumiţi stimuli şi anumite reacţii. Dar ceea ce caracterizează speciile mai evoluate sunt acele acte foarte complexe numite instincte. Ele sunt foarte bine dezvoltate la insecte, dar le întâlnim şi la vertebrate, după cum (într-o formă mai puţin conturată) ele sunt prezente şi în viaţa omului.
B. Un instinct este un sistem de tendinţe si acţiuni, identic la toţi indivizii dintr-o specie, care se manifestă în mod spontan şi într-un grad de perfecţiune destul de mare. Asupra acestui mod de reacţie, acţiunea mediului nu are decât o influenţă minimă, deoarece îşi are originea într-un mecanism gata elaborat, transmis prin ereditate.
Prin tendinţă înţelegem o pornire, un început de mişcare (mişcarea poate să nu fie vizibilă, să fie doar schiţată printr-o creştere a tensiunii musculare).
Cele mai spectaculoase instincte le găsim la furnici şi albine. Dar ele apar cu claritate şi la păsări: clădirea cuibului, migrafia ş.a. La mamifere sunt foarte vizibile instinctele sexuale şi cele materne.
Un savant francez, J. Fabre (1823-1915), în lucrarea sa Amintiri entomologice şi-a exprimat admiraţia faţă de instincte, reliefând două aspecte :
a)   Perfecţiunea instinctului. De exemplu, viespea cu aripi galbene (numită sphex) caută un greier, îl răstoarnă pe spate şi îi aplică 3 împunsături exact în ganglionii nervoşi ce comandă picioarele, paralizându-1. Apoi îl trage de antene până în faţa „vizuinii" sale (o gaură în pământ), inspectează vizuina şi împinge apoi greierul în ea. Pe trupul greierului paralizat îşi depune ouăle. în acest fel larvele vor putea consuma o hrană vie, proaspătă. Fabre subliniază precizia tuturor actelor.
b)  Al doilea aspect îl constituie finalitatea actelor. Totul se subordonează perfect scopului.  La viespe,  asigurarea hranei corespunzătoare urmaşilor,  la albine, păstrarea mierii pentru a avea hrană iarna ş.a.
Se explică avântul explicaţiilor idealiste, în special cele deiste: înţelepciunea lui Dumnezeu care prevede totul, care a asigurat o ordine prestabilită etc. H. Bergson vorbeşte despre instinct ca manifestare a „elanului vital", tendinţă de organizare a materiei.
Oamenii de ştiinţă însă au infirmat, în parte, constatările lui Fabre. Observându-se diferite situaţii, s-a constatat că uneori viespea nu are succes : greierul fuge şi scapă; alţii observă cum viespea are ezitări, face tatonări şi înţeapă greierul în alte locuri, nu în ganglioni (ceea ce n-are mare importanţă, fiindcă veninul difuzează în corp şi tot apare paralizia); alteori greierul paralizează doar parţial sau, dimpotrivă, e omorât - dar larvele îl consumă şi aşa.
Mai mult, printre strămoşii acestei viespi se observă multe variaţii: unii depun ouăle pe prada vie, dar alţii adună insecte moarte; în alte cazuri lovesc prada în tot felul şi o paralizează imperfect etc. Perfecţiunea instinctului şi invariabilitatea sa sunt relative. Astfel, păianjenii nu-şi construiesc pânza exact în acelaşi mod: unii fac o pânză verticală, alţii orizontală, alţii nu fac deloc pânză. Chiar aceeaşi varietate se comportă diferit când se află în regiuni mult deosebite, ba chiar când se află în aceeaşi regiune. De altfel, totdeauna păianjenul îşi adaptează pânza specificului locului unde se află. Celulele stupului construit de albine se deosebesc mult, unele sunt foarte imperfecte. Nu sunt nici două furnicare construite exact la fel. în mod evident, există o variabilitate şi în actele instinctive.
Şi în ce priveşte finalitatea este posibilă o discuţie. Desigur, comportamentul imivxtiv e util individului şi speciei, altfel nu s-ar fi păstrat, indivizii dispărând. Cu
toate acestea, se poate observa uneori o pervertire a instinctului, apariţia unuia cu efecte negative. Sunt cazuri, printre insecte, când masculii îşi vânează şi consumă propria lor progenitură. Unele furnici îşi omoară regina şi hrănesc cu grijă o femelă străină sau un parazit care le devorează larvele. în ambele cazuri, furnicarul este condamnat la dispariţie.
Aşadar, acţiunea instinctelor nu e nici pe departe desăvârşită, ea fiind un rezultat al evoluţiei speciilor.
C. Ce sunt în esenţă instinctele? Pavlov nu făcea o diferenţă între reflexe şi instincte. Pare a fi doar o chestiune de complexitate. Ca şi reflexul, instinctul este declanşat de anumiţi excitanţi, externi sau interni. Este o sensibilizare faţă de un stimul precis. K. Lorenz a arătat că, la unele animale, la păsări şi chiar la unele mamifere, apare reacţia de urmărire, de ataşament faţă de orice obiect mai mare care se mişcă în preajma lor, în primele ore după ieşirea din ou (sau după naştere). Fenomenul numit imprinting (imprimare) a fost observat la puii de raţă sau de găină ce s-au ataşat de o cutie pusă în mişcare în apropierea lor (S.A. Barnett, pp. 223-224). La fel s-a putut observa cazul unui mânz care nu putea fi despărţit de... un automobil! Iată exemple în care excitantul declanşator este simplu, nu e vorba de o formă anumită ori de o culoare specifică (cum este cazul în alte instincte), însă un instinct presupune deseori o succesiune de acte foarte complexe. E cazul albinelor care, potrivit cercetărilor lui K. von Frisch, atunci când descoperă o zonă cu flori pline de nectar, se întorc la stup şi efectuează un dans ale cărui viteză şi înclinaţie exprimă distanţa şi direcţia unde se află plantele respective (M. Beniuc, 1970). în acest fel, lucrătoarele zboară în direcţia indicată - ele „înţeleg" acest limbaj instinctiv. Nu e vorba de „raţionament", ci de reacţii reflexe la anumite caracteristici ale zborului unei lucrătoare.
Se poate afirma că instinctul constă într-o succesiune de reflexe, în care o acţiune pune animalul într-o situaţie ce declanşează actul următor. în cazul viespii sphex, vederea greierului declanşează atacarea şi răsturnarea lui, agitaţia acestuia, răsturnat fiind, o stimulează la împungerea lui ş.a.m.d. Dacă modificăm o verigă, viespea devine dezorientată: când, după răsturnarea greierului îi tăiem antenele, viespea nu ştie ce să facă şi-1 abandonează (nu îl trage de un picior similar antenei).
De asemenea, o altă specie de viespe îşi clădeşte o celulă în care depozitează nectar, iar când celula s-a completat, atunci o închide, acoperă intrarea. Dacă spargem celula în aşa fel încât nectarul se scurge uşor, insecta o va umple la nesfârşit, fără a sesiza neregula.
Această fixitate a instinctului îl face să fie deosebit de actele învăţate, inteligente. Instinctul s-ar caracteriza ca un act înnăscut, predeterminat, mecanic, fix, rigid, pe când actele inteligente, dimpotrivă, ar fi dobândite în cursul existenţei, plastice, adaptate condiţiilor variabile ale mediului. Această opoziţie este valabilă numai în linii mari. Cum am învăţat şi mai sus, există şi în ce priveşte instinctul o oarecare variabilitate. Să cităm alte câteva fapte.
De pildă, viespea sphex ajungând cu greierul paralizat în faţa vizuinii, îl lasă la intrare, intră în adăpostul pregătit, iar după ce constată că totul este neschimbat, se întoarce şi introduce prada înăuntru. Dacă, pe când ea se află în vizuină, noi târâm greierul mai departe, viespea îl caută, îl trage în faţa adăpostului şi iar se duce să-şi facă inspecţia; acest act mecanic se poate repeta şi de 40 de ori la rând ! Pe de altă parte, în alte regiuni, au fost observate viespi sphex care, după 3-4 repetări mecanice ale inspecţiei, renunţă la ea şi introduc imediat greierul în locul de mult pregătit.
Există o adaptare a instinctului în funcţie de condiţiile de mediu. Un stup de albine mutat la ecuator, unde nu este iarnă, încetează după câteva generaţii să mai adune miere. O pasăre captivă, chiar dacă are la îndemână tot ce-i trebuie pentru a-şi clădi un cuib, totuşi nu construieşte nimic. Un pui de câine crescut de la naştere pe o podea de ciment, după ce face mereu încercări de a scurma (pentru a-şi ascunde surplusul de hrană), de la o vreme renunţă şi instinctul acesta nu mai apare, chiar dacă este eliberat într-o curte cu pământ moale.
De asemenea, cântecul păsărilor nu e decât parţial înnăscut: lungimea cântecului, numărul de note este acelaşi cu cel al cântecului părinţilor, dar melodia este în funcţie de un model care poate fi cu totul altul când pasărea a crescut printre alte specii.
De altfel, la speciile superioare, instinctul se perfecţionează prin exerciţiu: e vorba de „jocul" puilor de pisică ori de câine, prin care indivizii îşi exersează iuţeala, agerimea.
Aşadar, nu se poate face o opoziţie prea netă între comportamentul instinctiv şi cel învăţat, mai ales în cazul speciilor evoluate. La acestea, învăţarea ocupă un loc din ce în ce mai important şi de aceea copilăria e din ce în ce mai lungă (cea mai lungă e la cimpanzeu şi, desigur, la om). De altfel, omul are puţine instincte şi apar doar sub forma unor tendinţe : tendinţe de apărare (fuga la un zgomot puternic, la un cutremur), tendinţe sexuale (care se mărginesc la actul în sine şi nu determină nici măcar natura partenerului), iar tendinţele materne (foarte puternice la animale) pot lipsi. Oricum, o cercetătoare (Margaret Mead), vizitând o .insulă din Polinezia, a întâlnit o populaţie primitivă unde relaţiile sociale erau diferite de cele europene: femeile mergeau la vânătoare, la pescuit, iar bărbaţii se ocupau de gospodărie şi de copii. Dându-le copiilor de acolo diferite jucării, s-a observat că băieţii au arătat interes păpuşilor, pe când fetele au preferat armele sau uneltele în miniatură. Deci nici preferinţa pentru păpuşi nu este legată de un instinct, ci este efectul modelului social.
Cum s-au format instinctele - aceasta este o problemă extrem de complicată. Lamark susţinea ereditatea însuşirilor dobândite. în spiritul acestei concepţii, deprinderile consolidate mereu ar fi putut deveni treptat ereditare, s-ar fi transformat în instincte după un mare număr de generaţii. S-a făcut chiar un experiment în acest sens. McDougall, la începutul acestui secol, a urmărit câte erori face o pereche de şobolani până învaţă un anume labirint. A înregistrat 144 greşeli. Apoi aceşti şobolani au fost hrăniţi numai în cadrul acelui labirint pe care trebuiau să-1 străbată mereu. La fel a procedat cu puii şi cu nepoţii lor. După câteva zeci de generaţii (experimentul a durat aproape 20 de ani) ultima pereche a învăţat prima oară labirintul făcând doar 9 greşeli confirmând, aparent, teza lui Lamark. Numai că un alt psiholog a crescut o familie de şobolani în aceleaşi condiţi cu cei ai lui McDougall, dar fără a utiliza deloc labirintul; şi totuşi, după 50 de generaţii ultima pereche a învăţat labirintul tot aşa uşor. încât alţii au fost factorii care au dus la o creştere a inteligenţei acelor animale.
De altfel, cercetările biologilor au infirmat mereu punctul de vedere al lui Lamark. Experienţa, se pare, nu poate influenţa direct zestrea ereditară. Azi specialiştii susţin că modificarea eredităţii se face numai prin mutaţii cu totul întâmplătoare. Conform calculului probabilităţilor, dacă aşa ar sta lucrurile, atunci pentru a se explica evoluţia speciilor ar fi nevoie de sute de miliarde de ani. Nu se ştie în ce condiţii mediul şi experienţa ar putea influenţa zestrea ereditară.
Insă apariţia instinctelor nu e cu nimic mai misterioasă decât funcţionarea organelor interne: în timpul digestiei se produc mişcări şi se secretă fermenţi exact la
Momentul oportun şi în cantitatea necesară, în funcţie de compoziţia chimică şi masa bolului alimentar. Sângele creează anticorpi speciali pentru viruşi ori substanţele ce-au pătruns în organism. Cine face analiza chimică? Cine comandă structura necesară a anticorpului ? Sunt nenumărate mecanisme care reglează circulaţia sanguină, păstrarea temperaturii corpului şi toate constituie răspunsuri exacte la stimuli anumiţi. Deosebirea între aceste mecanisme şi instincte este doar aceea că instinctele se declanşează şi se reglează îndeosebi în funcţie de excitanţi externi, pe când organele interne îşi reglează activitatea după semnalele din interiorul organismului.
2.  Stadiul psihicului perceptiv
După A.N. Leontiev, se află în acest stadiu speciile care sesizează caracteristicile obiectelor în integritatea lor şi nu doar aspecte senzoriale izolate. Aceasta se traduce în posibilitatea de a distinge un obiect vizat de condiţiile în care se poate ajunge la el. Este o discriminare între obiect şi condiţiile ambiante. De exemplu, dacă într-un acvariu punem între un peşte şi hrană un paravan de sticlă, acesta poate învăţa să-1 ocolească. Dacă după aceea scoatem paravanul, peştele nu observă schimbarea şi continuă să efectueze un drum de ocol. Un mamifer pus într-o situaţie similară sesizează deosebirea şi recurge la calea directă către aliment.
O a doua caracteristică o constituie predominarea actelor învăţate la aceste specii, instinctele având un rol mai puţin important. De aceea, activitatea lor e mult mai plastică, mai adaptată, ţinând cont de condiţiile, situaţiile concrete în care ea se desfăşoară.
3.  Stadiul intelectului
Stadiul intelectului, al gândirii senzorio-motorii, îl găsim numai la maimuţele antropoide. El se caracterizează prin puţinătatea încercărilor de a rezolva o problemă şi apariţia soluţiei dintr-o dată, pe neaşteptate. Faptul a fost evidenţiat prin experimentele cu cimpanzei realizate de W. Kohler. într-unui din ele, maimuţei i se oferă o banană, dar în afara cuştii şi la o distanţă la care ea nu o poate ajunge. în cuşcă se află însă şi un băţ. Cimpanzeul nu face multe încercări, renunţă, se învârte prin cuşcă ; deodată observă băţul, îl înşfacă, trage banana către el şi o consumă.
Se observă şi un al doilea aspect: caracterul bifazic al acţiunii. Maimuţa apucă un băţ sau îşi clădeşte un postament din lăzi (într-o altă experienţă în care banana se află pe tavan) şi abia în al doilea moment îşi poate însuşi fructul.
De asemenea, odată folosită o astfel de „unealtă" improvizată animalul reţine procedeul şi-1 foloseşte imediat în situaţii asemănătoare.
4. Stadiul psihicului conştient
Stadiul psihicului conştient este ultima treaptă a evoluţiei, specifică omului. în legătură cu deosebirile dintre om şi animal există o controversă. Unii, printre care şi H. Pieron, susţin că diferenţele sunt de ordin pur cantitativ. Alţii, printre care A.N. Leontiev, subliniază existenţa şi a unora calitative.
După H. Pieron, cea mai categorică deosebire este aceea referitoare la volumul creierului, încolo existând destule asemănări. în ce priveşte senzaţiile, animalele sunt chiar superioare omului, vulturul, de pildă, având o acuitate vizuală mai bună.
Memorie găsim şi la furnică: aşezăm o tufă în drumul furnicilor ieşind din furnicar şi o lăsăm câtva timp. înlăturând-o, observăm că furnicile întorcându-se la furnicar sunt dezorientate când ajung în locul unde fusese tufa peste care trebuiau să treacă. Cât priveşte cimpanzeul, el recunoaşte omul care 1-a îngrijit (şi după 2 ani). Expresiile emoţionale ale omului le găsim şi la cimpanzeu. Frica este prezentă chiar şi la un crab. Dacă-1 atârnăm de un picior, va muri fără să încerce să-şi rupă piciorul, dar, fixat în apă, el se autotomizează, de frică, la vederea unei caracatiţe.
Am putea vorbi de sentimente estetice şi la unele păsări: ele îşi împodobesc cuibul nupţial cu frunze şi flori. Unele îşi construiesc şi un fel de alei împodobite cu flori preferate. Iar dacă schimbăm florile cu altele, ele le smulg şi le pun pe cele agreate (unora le place galbenul, altora nu).
Tot aşa afecţiunea şi fidelitatea extremă a unor câini faţă de stăpânul lor e privită ca un sentiment religios în germene.
Ierarhia socială se observă la cimpanzei. Şeful merge înainte şi este respectat, având prioritate în multe situaţii. Limbajul este prezent sub forma ţipetelor. La cimpanzei sunt manifeste şi unele gesturi semnificative. Dar am amintit de existenţa unui limbaj (sub forma dansului) la albine.
In fine, observăm şi animale folosind unelte: elefantul smulge frunze mari cu care se apără de muşte. Cimpanzeii aruncă cu pietre şi îşi confecţionează din fibrele frunzelor tije cu care scot termitele din cotloanele marilor lor construcţii.
Ajunşi la acest aspect, trebuie totuşi să subliniem deosebiri esenţiale. Omul modifică mult obiectele din natură pentru a-şi confecţiona o unealtă şi mai ales o păstrează, ceea ce nu se întâmplă la nici un animal. Totodată, modul de confecţionare şi de utilizare a uneltei capătă consacrare socială, fiind transmis de la o generaţie la alta. In felul acesta s-a asigurat progresul uriaş al umanităţii, întrucât o nouă generaţie nu este nevoită să inoveze totul de la început, ea profită de experienţa înaintaşilor.
O altă deosebire netă constă în utilizarea limbajului independent de context, aspect inexistent în expresiile animale.
Un alt specific îl constituie apariţia gândirii abstracte, datorită căreia pregătirea unei acţiuni poate avea loc în gând, în afara situaţiei prezente, uneori cu ani înaintea desfăşurării acţiunii.
In fine, activitatea omului e subordonată relaţiilor sociale. în timpul vânătorii, hăitaşii gonesc animalele în direcţia unde aşteaptă cei cu arme. Acţiunea lor ar fi absurdă, dacă n-ar exista convenţia cu ceilalţi participanţi la vânătoare.
Dintre toate aceste caracteristici specifice, două par să fie cele mai importante: construirea, inclusiv păstrarea uneltelor şi apariţia gândirii abstracte, a conştiinţei reflexive. Ele au făcut posibile dominarea şi transformarea profundă a mediului.

Bibliografie:
Allport, G, Structura şi dezvoltarea personalităţii, EDP, Bucureşti, 1980
Birch, A, Hayward, S, Diferenţe interindividuale, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1999
Cosmovici, A., Psihologie generala, Editura Polirom, Iasi, 2005
Freud, S, Introducere în psihanaliză, Ed. Didact. şi Pedag., Bucureşti, 1980
Golu, M, Dinamica personalităţii, Fundamentele psihologiei – vol II, Ed. Geneze, Bucureşti, 1993
Hayes, N, Orrell, S, Introducere în psihologie, Editura All, Bucureşti, 1997
Jués, Jean Paul, Caracterologia, Ed. Teora, Bucureşti, 1994
Pavelcu, V, Cunoaşterea de sine şi cunoaşterea personalităţii, EDP, Bucureşti, 1982
Radu şi col., Introducerea în psihologia contemporană, Editura Sincron, Cluj-Napoca, 1991
Zlate, M., Eul şi personalitatea, Ed. TREI, Bucureşti, 1999;
Zlate, M., Introducere în psihologie - Psihologia mecanismelor cognitive, Editura Polirom, Iaşi, 1999.

0 comentarii:

Trimiteţi un comentariu