marți, 11 aprilie 2017

Analiza principalelor prevederi ale Constitutiei franceze din 1958

Pentru a putea înţelege semnificaţia şi conţinutul noilor reglementări stabilite prin Constituţia franceză din 1958 este necesar să precizăm mai întâi, din punct de vedere istoric, care au fost condiţiile care au dus la elaborarea acestei constituţii.
În paragraful precedent s-a arătat că, cea de a IV-a Republică franceză s-a caracterizat prin imobilism şi ineficacitate. Printre altele, ea a fost ineficace în a găsi o soluţie pentru decolonizarea fostelor colonii franceze. După insurecţia din 13 mai 1958 din Algeria, care pe atunci era colonie franceză, generalul De Gaulle a fost solicitat să formeze un guvern. La 1 iunie 1958, cu 329 voturi contra 224, generalul De Gaulle a fost investit în calitate de prim ministru al unui guvern care avea să fie cel din urmă al celei de-a IV-a Republici. La 2 iunie acelaşi an, generalul De Gaulle a obţinut depline puteri, în această privinţă Adunarea Naţională dând satisfacţie solicitării sale de a dispune de puteri depline spre a putea face faţă noii situaţii create. Recurgând la această măsură, Parlamentul a efectuat o derogare de la prevederile art.90 din Constituţia din 1946 cu privire la revizuirea Constituţiei, acceptând o procedură de revizuire pentru a transfera puterile constituante generalului De Gaulle, sau mai curând Guvernului.
Ca urmare a măsurilor ce au fost adoptate, s-a trecut la elaborarea unei noi Constituţii, care diferea - sub o serie de aspecte - în mod fundamental de Constituţia din 1946, ca şi de cea din 1875.
-O primă deosebire, poate cea mai importantă, era aceea că Parlamentul nu a participat la elaborarea acestei noi Constituţii, ea fiind elaborată de către o comisie guvernamentală.
-O a doua deosebire a fost aceea că teritoriile franceze de peste mări au participat la referendumul care a ratificat Constituţia, la 28 septembrie 1958.
-A treia diferenţă a fost aceea că acceptarea iniţială a fost extinsă în Franţa metropolitană, 85% din alegători prezentându-se la vot, dintre care 79% în favoarea Constituţiei şi 20% împotriva acesteia. Printre teritoriile de peste mări s-a remarcat Guineea, fostă colonie (pe atunci franceză), care a respins noua Constituţie şi care s-a retras de altfel, la scurt timp, din Comunitatea
franceză[1].
Noua Constituţie a celei de a V-a Republici a intrat în vigoare la 4 octombrie 1958 şi este întemeiată pe principiile democraţiei occidentale.
În ceea ce priveşte inspiraţia noii Constituţii franceze, aceasta îşi regăseşte filosofia politică în special în concepţiile politice ale generalului De Gaulle. Într-un celebru discurs rostit la Bayeux, la 16 iunie 1946, generalul De Gaulle avea să-şi definească cu multă claritate opiniile sale, pe care mai târziu, în 1958, le va traduce în viaţă.
Iată ce declara generalul De Gaulle în această celebră conferinţă: "Toate principiile şi toate experienţele solicită ca puterile publice, legislativul, executivul şi judiciarul să fie net separate şi puternic echilibrate iar, pe deasupra evenimentelor politice, să fie stabilit un arbitraj naţional


care să facă să prevaleze continuitatea în mijlocul combinaţiilor.
În ceea ce priveşte Parlamentul, compus din cele două Camere şi exercitând puterea legislativă, se înţelege de la sine că puterea executivă nu ar putea să procedeze sub sancţiunea de a ajunge la confuzia în care Guvernul nu ar fi decât un ansamblu de derogări. Prin urmare, şeful statului, plasat deasupra partidelor, ales de către un colegiu care cuprinde Parlamentul, dar mult mai larg, este acela care trebuie să acţioneze ca putere executivă.
Şefului de stat îi revine sarcina să concilieze interesul general în ceea ce priveşte alegerea oamenilor, în concordanţă cu orientarea care se degajă din Parlament.
Lui îi revine funcţia de arbitru deasupra evenimentelor politice fie, în mod normal, printr- o îndrumare, fie, în momentele de mare confuzie, stimulând ţara să-i facă cunoscută prin alegeri hotărârea sa suverană"[2].
Aceste principii fundamentale enunţate de generalul De Gaulle în Conferinţa de la Bayeux defineau, de fapt, filosofia politică a marelui om politic care, după cum s-a văzut din cele ce preced, era un adept al separaţiei puterilor dar totodată al unei funcţii de arbitru în persoana şefului statului, conceput ca un organism constituţional puternic, dispunând de puteri întinse, deasupra celor trei puteri ale statului, pe care urma să le ţină într-un permanent echilibru.




[1]     The New Encyclopedia Britannica, 15th edition, 1994, Macropaedia, vol.19, pag.445; Philippe Ardant, op.cit., pag.416 şi urm.; Pierre Pactet, op.cit., pag.133; Pierre-Henri Chalvidan, Droit constitutionnel. Institutions et Regimes politiques, Nouvelle edition, ed.Nathan, 1996, pag.157; Didier Maus, La pratique institutionnelle de la Ve Republique, La Documentation franţaise, Paris, 1996, pag.2 şi urm.; idem, Comment est nee la Constitution de la Veme Republique, http://www.conseil- constitutionnel.fr/dossier/quarante
[2]        Cit. de Pierre Pactet, Droit Constitutionnel. Institutions politiques, Ed.3-a, 1977, pag.139. 238

Analiza de sistem in marketing si integrarea rezultatelor studiilor comportamentale

Ilustrarea modului în care rezultatele studiilor comportamentale pot fi integrate în decizii complexe de marketing presupune rezolvarea sistemică a următoarelor probleme:
a.formularea problemei de marketing şi proiectarea adecvactă a studiilor comportamentale;
b.realizarea efectivă a cercetărilor;
c.integrarea rezultatelor obţinute în modele de decizie şi elaborarea instrumentelor de marketing ce urmează a fi implementate în practica de piaţă.
a. Pentru formularea corectă a problemei de marketing, echipele manageriale trebuie să ia în considerare atât politicile de marketing posibile cât şi strategia de piaţă, ambele corelate cu elemente şi instrumente specifice. De asemenea, formularea problemei de marketing include şi precizarea necesarului de informaţii şi date pentru fundamentarea deciziilor viitoare, respectiv sarcina încredinţată studierii comportamentului consumatorului.
În scopul obţinerii unor rezultate optime, cercetătorii trebuie să folosească corect conceptele de eficienţă şi eficacitate.
Eficienţa este un instrument pentru evaluarea acţiunilor cu caracter economic şi face referire la resursele folosite. Cel mai cunoscut indicator este profitul. (producerea şi vânzarea unui milion de televizoare aduce un profit de 400 milioane unităţi băneşti, ceea ce înseamnă că fiecare televizor vândut generează un profit de 400 unităţi băneşti).
Eficacitatea introduce o măsură a gradului în care se realizează un obiectiv de marketing, fără a lua în considerare resursele utilizate (umane, materiale, băneşti) (profitul de 400 milioane unităţi băneşti poate fi obţinut şi prin vânzarea a 4 milioane de televizoare, fiecare generând un profit de 100 unităţi băneşti- „ţintele” atinse fiind de 4 ori mai mari în al doilea caz, profitul fiind acelaşi)
Pe termen lung se poate acorda mai multă importanţă eficacităţii, pentru că asigură un contact mai sigur cu piaţa.
b. Formularea problemei de marketing este idisolubil legată de realizarea cercetării, care trebuie să fie concordantă cu obiectivele vizate, cu scopurile de detaliu urmărite, în aşa fel încât corecţiile impuse de cercetare să nu modifice rezolvarea problemei de marketing. În acest sens se pune problema unor decizii cum sunt: numărul de interviuri individuale sau discuţii de grup ce urmează a fi realizate, mărimea sau structura eşantioanelor unor cercetări de tip cantitativ,durata unor chestionare, amploarea prelucrării automate a informaţiilor culese, nivelul şi localizarea extinderii rezultatelor ce se vor obţine.
c. Integrarea efectivă a rezultatelor studierii comportamentului consumatorului în decizii complexe de marketing reprezintă punctul culminant, deoarece este legat de problematica deciziei
Orice decizie asociată soluţionării unei probleme de marketing are următoarele componente:
-         strategiile sau acţiunile posibile cu caracter alternativ;
-         variabilele pieţei (aspectele necontrolabile care sunt implicate în diferite situaţii decizionale)
-         predicţiile variabilelor pieţei care se realizează de obicei sub forma posibilităţii lor de apariţie (comportamentul unui consumator este practic impredictibil, dar comportamentul unor grupuri de consumatori  stabili poate fi anticipat cu un  anumit grad de precizie, astfel realizându-se orice previziune a vânzărilor.)
-         consecinţele acţiunilor de marketing (rezultatele aşteptărilor)
-         criteriul de decizie reprezintă principiul de selecţie a unei variante, potrivit cantităţii de informaţie de care dispune decidentul, pentru a obţine cea mai bună soluţie. Potrivit acestui criteriu, elaborarea deciziilor de marketing se poate face în condiţii de: certitudine, risc, incertitudine totală, incertitudine parţială, conflict.
► deciziile de marketing în condiţii de certitudine pornesc de la premisa că fiecare acţiune posibilă de marketing va genera un anumit rezultat, urmând a fi selectată acţiunea (strategia) care produce cel mai bun rezultat.
► deciziile de marketing în condiţii de risc presupun o analiză a alternativelor de decizie şi a consecinţelor lor, în condiţiile în care efectele deciziilor nu sunt cunoscute cu siguranţă. Procesul prin care factorii de decizie, care integrează rezultatele studiilor comportamentale în procesele de conducere a firmelor, percep nivelul de risc implică două aspecte ale luării deciziei:
1. probabilităţile de realizare a unei combinaţii între acţiunile de marketing şi variabilele pieţei.- în acest caz riscul creşte atunci când cresc consecinţele negative;
2. preferinţele pentru anumite rezultate – pe măsură ce creşte probabilitatea rezultatelor extreme (pozitive sau negative), riscul perceput este mai mare
► deciziile de marketing în condiţii de ignoranţă totală sunt cele în care acţiunile alternative conduc la consecinţe care au probabilităţi de apariţie necunoscute, generate de inexistenţa unor experienţe trecute (lansarea produselor noi).
► deciziile de marketing în condiţii de ignoranţă parţială sunt cel mai frecvent întâlnite în marketing, ele înglobând cele mai multe rezultate ale studierii comportamentului consumatorului. Aproape în toate cazurile, decidenţii deţin informaţii relativ ample, problema care se pune fiind mai mult cea a completării acestora, astfel încât să sporească baza de fundamentare pe baze ştiinţifice a procesului decizional.
► deciziile de marketing în condiţii de conflict sunt luate faţă de unul sau mai multi concurenţi reali şi gradul de opoziţie a intereselor lor. În astfel de cazuri, unul din concurenţi câştigă iar ceilalţi pierd, reprezentarea deciziei fiind ilustrată de matricea rezultatelor sau a recompenselor.


AFLATOXICOZELE

Sunt cele mai importante si mai frecvente micotoxicoze, urmare a consumului de plante infestate cu Aspirgillus flavus. Boala s-a numit ‘boala curcanilor’ intalnita in Anglia, a fost denumita si ‘boala X’, producand pagube importante.

In 1963 s-a determinat ca boala este cauzata de aflatoxina produsa de A flavus. S-a demonstrat ca aflatoxina este produsa si de mucegaiuri din genul Penicillium (P puberulum) si de alti Aspergillus (A ochraceus) si de Rhyzopus spp.

Prezenta naturala a aflatoxinei este mentionata in : faina de arahide, faina de seminte de bumbac, porumb, furaje combinate, turte de bumbac, porumb, substituenti de lapte, lapte, unt, branzeturi, sunca, salam din tarile calduroase si din Romania.



Proprietatile aflatoxinelor :

-dpdv chimic sunt compusi de furofuran cu un nucleu cumarinic substituit

-principalele fractiuni cunoscute sunt : B1, B2, G1, G2, P1, P2, B2α, M1- denumite corespunzator fluorescentei in UV.

-toxicitate : B1, G1, B2, G2

-aflatoxina M apare in laptele vacilor care consuma furaje infestate (mai ales cu B1)

-pentru ca fractiunea M1 sa fie detectata in lapte este necesar ca aflatoxina B1 sa depaseasca concentratia de 46ppb(parti per bilion)

-cantitatea de aflatoxina M1 reprezinta 0.35% din cantitatea de aflatoxina B1 ingerata

-proprietatile aflatoxinelor sunt importante, le confera un spor de toxicitate

-au greutati mleculare mici, ceea ce le priveaza de proprietati antigenice

-sunt extrem de termostabile

-sunt hepatocarcinogene, mutagene, au efecte imunosupresive, determina scaderea vit. A din ficat pana la disparitie (mai ales la vitei si purcei)

-la nivel celular : carcinogenitate, necroza hepatocelulara

-in vivo : aflatoxina B1 se cupleaza cu ADN-ul inhiband transcriptia genelor, ceea ce duca la mutatii ireversibile

-sensibilitate : animalele tinere sunt mai susceptibile- bobocii de rata, purceii, viteii (pot ingera aflatoxina fie din furaje, lapte sau transplacentar).



Simptomatologie :

· la viteii nou-nascuti : diaree neo-natala consecutiv efectului toxic al aflatoxinei transferate transplacentar

· viteii ce sug lapte la mama : scaderea sporului de crestere, moarte

· viteii de cateva luni : dupa o perioada de latenta (16 saptamani)- pierdere ponderala, o explozie acuta simptomatica : diaree cu tenesme si prolaps rectal, cu sfarsit letal

· junincile si vacile adulte hranite cateva luni cu ratii ce contin aflatoxina : scaderea productiei de lapte, semnele consecutive leziunilor hepatice (insuficienta hepatica).





Leziuni :

· la bovine : endoflebita venelor centrolobulare hepatice (caracteristic), ascita, edem al mezenterului

· la ovine : este spp cea mai rezistenta, fara simptomatologie nici dupa administrare prelungita ; fecalele ovinelor administrate in hrana bobocilor de rata au reprodus simptomatologia

· la porcine : sunt sensibili mai ales purceii de 2-14 saptamani si scroafele gestante ; 3 forme :

1. forma acuta : depresiune nervoasa, hipertemie initiala, apoi hipotermie, cresterea GOT ca urmare a alterarii hepatice

2. forma subacuta: anorexie, icter, respiratie accelerata si superficiala, leziuni de congestie hepatica, pulmonara si cardiaca, edem (emfizem) pulmonar

3. forma cronica (des subclinica) : scaderea sporului de crestere, icter discret, semne ce tradeaza o suferinta hepatica

leziuni : ciroza hipertrofica nodulara (ficatul ajunge la 30 kg), ciroza icterigena, granuloasa, ciroza atrofica ascitogena, nefrita parenchimatoasa (‘marele rinichi alb’)

· la pasari : puii de gaina sunt relativ rezistenti- hiperplazie limfoida hepatica reversibila, hidropericard, ascita moderata

-gainile ouatoare rezista la doze mari fara ca aflatoxina sa se transmita prin ou

-puii de curca sunt foarte sensibili : leziuni- hepatocite vacuolizate, proliferarea canalelor biliare

-bobocii de rata : cei mai sensibili, pe ei se face testul biologic pentru aflatoxina ; apar tumori hepatice, endoflebita obliteranta a venelor cenrolobulare



Aflatoxicoza este intalnita si la om, maimuta, peste, cobai, sobolan.



Diagnostic :

-suspectat pe baza scaderii sporului de crestere fara nici o explicatie

-examen anatomo si histopatologic

-bioproba pe bobocii de rata

-determinarea aflatoxinelor prin metode chimice

-determinarea VSH-ului (crescut, proba de Tananarive).



Tratament:

-nu se preteaza, costuri mari.



Profilaxie :

-respectarea regulilor de recoltare a furajelor si de depozitare a acestora.

















Afacerile mici si mijlocii in Romania

2.1. Oportunităţile oferite de afacerile mici şi mijloci; domenii de activitate, avantaje şi dezavantaje ale IMM-urilor

În categoria oportunităţilor oferite de afacerile mici şi mijlocii includem:
a)      posibilitatea de a face ceea ce-ţi place; în acest caz, afacerea pornită îl face pe cel în cauză să se simtă propriul stăpân, având libertatea de a lua decizii, de a-şi asuma riscuri şi de a se angrena într-o competiţie din care să iasă învingător;
b)      posibilitatea de manifestare a spiritului creator; la acest tip de oportunitate pot si puse în evidenţă atât spiritul creator al celui care iniţiază afacerea, cât şi limitele acestuia în domeniul respectiv;
c)      asigură posibilitatea utilizării întregului potenţial al întreprinzătorului, prin aceasta înţelegându-se că afacerea poate fi privită ca un instrument de exprimare a propriei personalităţi;
d)     posibilitatea de a obţine un profit, teoretic, nelimitat, care poate să revină în întregime întreprinzătorului.
Ca arie de răspândire, afacerile mici şi mijlocii pot fi întâlnite într-o anumită pondere în următoarele tipuri de domenii:
A. Domeniul producţiei – afacerile în acest domeniu pot asigura un profit constant pe termen lung, dar au ca principale dezavantaje nivelul ridicat al investiţiei iniţiale şi un risc mare în recuperarea investiţiei (cazul deprecierii valutei în raport cu leul etc.). Ponderea acestor tipuri de afaceri în ţara noastră se ridică la 20-22% din totalul firmelor înfiinţate.
B. Domeniul comerţului – oferă ca principale avantaje recuperarea rapidă a investiţiei şi un nivel mare al profitului încă de la începutul derulării afacerii, iar ca principale dezavantaje apariţia concurenţei neloiale sau saturarea pieţei cu produse similare. Ponderea acestor tipuri de afaceri este de peste 60% din firmele înfiinţate.
C. Domeniul serviciilor – indică ca principal avantaj un nivel optim al profitului obţinut în mod constant şi sigur; dezavantajele acestui tip de firme pot fi determinate de nivelul scăzut al serviciilor oferite din punct de vedere calitativ sau în raport cu firmele similare. Ponderea acestor firme la noi este între 6-8%.
D. Domeniul financiar sau de consultanţă financiară – oferă avantaje în raport cu calitatea prestaţiei oferite şi cu tendinţele existente pe piaţă la un moment dat.
În ceea ce priveşte dezavantajele IMM-urilor, momentele premergătoare lansării unei afaceri trebuie să cuprindă şi o analiză a aspectelor negative care ar putea să stopeze sau să determine eşecul afacerii respective. În acest context, pot fi avute în vedere următoarele situaţii:
1)      incertitudinea venitului – deschiderea şi punerea pe picioare a unei afaceri nu oferă garanţia că întreprinzătorul va obţine bani suficienţi pentru a supravieţui deoarece nu orice afacere garantează un venit garantat.
În momentele de început ale afacerii, una dintre principalele probleme pentru proprietarul afacerii o constituie latura financiară (restituirea creditelor sau împrumuturilor) şi menţinerea afacerii pe linia de plutire. Nu se pune problema în această fază a existenţei unui venit regulat şi constant, motiv pentru care proprietarul şi membrii familiei acestuia sunt printre ultimii care sunt plătiţi.
2) riscul pierderii capitalului investit – în general ciclul de viaţă al afacerilor mici se întinde pe o durată care rareori depăşeşte 6 ani astfel încât rata de supravieţuire a acestor afaceri se situează în jurul valorii de 60%, iar probabilitatea de eşec poate ajunge la 35%.
În astfel de situaţii, eşecul afacerii va conduce la pierderea capitalului investit, iar în unele situaţii pierderea este mai mare decât pierderea financiară deoarece întreprinzătorii aflaţi într-o astfel de situaţie vor fi afectaţi şi psihic, considerând eşecul ca ceva personal. De aceea, oricine începe o afacere trebuie să se întrebe dacă va rezista psihic în caz de nereuşită.
Chiar dacă eşecul îi poate afecta pe unii întreprinzători pe termen lung, unii dintre aceştia îşi revin şi o iau de la început învăţând sau nu din acel eşec.
3) calitatea scăzută a vieţii până când afacerea se stabilizează – de fapt, cine vrea să pornească o afacere trebuie să muncească din greu, fără ore prestabilite de program şi relaxare, uneori de dimineaţa până noaptea târziu, angrenând şi o parte din membrii familiei.
4) responsabilitatea completă a întreprinzătorului asupra afacerii – dificultatea pentru întreprinzător începe din momentul în care se abordează un domeniu al afacerii în care nu are competenţa necesară, fapt ce determină ca unele decizii să ducă la eşecul sau succesul unei acţiuni la un moment dat.
Când nu reuşesc să apeleze la consultanţi de specialitate, situaţia poate scăpa de sub control, generând stări de presiune care se transformă inevitabil într-un veritabil factor de stres. 

În general, cele mai grave probleme cu care se confruntă o întreprindere mică pot fi se referă la:
1)          echipa managerială - de cele mai multe ori doar întreprinzătorul - nu dispune de competenţele necesare într-un număr de domenii-cheie. Cazul cel mai întâlnit, poate, este al inginerului care începe să se confrunte cu probleme de finanţare, promovare, vânzare.
2)    întreprinzătorul nu are timp să ducă la îndeplinire multe din sarcinile complexe pe care le va presupune evoluţia întreprinderii, iar din cauza resurselor financiare limitate, nu poate să recruteze personalul calificat în rezolvarea acelor probleme. Este o experienţă comună multor întreprinderi ca echipa managerială să-şi consume mult timp cu „stingerea incendiilor” şi să nu acorde suficientă atenţie aspectelor legate de dezvoltare.
3)    întreprinzătorul reacţionează la probleme atunci când apar şi mai puţin încearcă să le prevadă şi să planifice măsuri „profilactice”.
4)    de regulă, întreprinderile mici nu au experienţa necesară pentru a se dezvolta dincolo de graniţele sectorului de activitate. Se apreciază că procentul exporturilor în cifra de afaceri a întreprinderilor mici este, de obicei, mai mic de 1.
5)          profunda implicare a întreprinzătorului face ca judecata obiectivă să fie adesea dificilă.

Dincolo de aceste probleme, IMM-urile deţin o serie de atuuri care exploatate eficient înlătură multe din minusurile aduse de caracterul limitat al resurselor acestor întreprinderi:
1)      deciziile pot fi luate mai rapid fiindcă structurile sunt mai simple, iar întreprinderea îşi poate schimba repede direcţia de acţiune pentru a valorifica oportunităţile mediului;
2)      odată luată o decizie, aceasta poate fi mai repede pusă în aplicare, iar rezultatele pot fi vizibile mai rapid în comparaţie cu o întreprindere mai mare;
3)      relaţiile dintre întreprinzătorul manager şi angajaţi au şansa să fie mai echitabile, iar comunicarea poate fi directă. Relaţiile profesionale tind să fie mai flexibile, ceea ce ar putea avea un efect benefic asupra moralului angajaţilor, mediul de lucru fiind mai destins;
4)      mediul de muncă are şansa să fie mai bun, angajaţii reuşind să vadă mai repede şi mai clar care sunt rezultatele muncii lor. Acest aspect se poate transforma într-un factor motivator foarte puternic mai ales pentru a încuraja angajaţii să vină cu idei;
5)      întreprinzătorul manager este aproape de clienţi şi de piaţă; în general, acest fapt permite o reacţie rapidă la schimbări.
Publicaţiile de specialitate prezintă opinii ale unor întreprinzători care aduc argumente în favoarea ideii că „mai mare nu înseamnă întotdeauna mai bine”. Păstrarea dimensiunilor mici ale întreprinderii are următoarele avantaje: răspuns rapid la solicitările clienţilor; posibilitatea clienţilor de a discuta cu însuşi managerul întreprinderii. În plus, clienţii sunt trataţi în mod egal, indiferent de statutul şi bugetul lor, fapt care, de regulă, nu este valabil şi în întreprinderile mari în care o solicitare a unui client este repartizată unei persoane mai mult sau mai puţin experimentată în funcţie de mărimea profitului implicat. De asemenea, o întreprindere mică are disponibilitate pentru clienţii săi, dedicând mai mult timp relaţiilor publice, fapt care este bine apreciat de clienţi.
Un alt avantaj al întreprinderilor mici îl reprezintă varietatea proiectelor în funcţie, desigur, şi de obiectul de activitate. Dacă în întreprinderile mari proiectele se aleg, de regulă, în funcţie de profitul pe care îl aduc, o întreprindere mică poate accesa orice proiect interesant, fapt ce duce la stimularea creativităţii angajaţilor săi şi evitarea monotoniei.
Nu este de neglijat nici faptul că de multe ori întreprinzătorul manager are posibilitatea de a practica el însuşi activitatea de care este pasionat şi pentru care este pregătit.
Toate argumentele de mai sus nu încearcă să minimizeze avantajele dezvoltării şi extinderii unei întreprinderi, ci să prezinte şi cealaltă faţă a monedei, oferind motive celor aflaţi în dubiu dacă să-şi extindă sau nu afacerea.

2.2. Reguli care pot preveni eşecul unei afaceri

Există situaţii sau afaceri asupra cărora întreprinzătorul în cauză, chiar dacă posedă o anumită experienţă în domeniu şi anumite abilităţi de mic întreprinzător, acesta poate să nu reuşească datorită unor factori care influenţează bunul mers al afacerii:
-          lipsa unui plan strategic privind afacerea respectivă;
-          dificultăţi legate de accesul la capital;
-          lipsa de capital suficient;
-          inflaţia şi dobânzile;
-          planificarea necorespunzătoare;
-          reglementări guvernamentale;
-          dezvoltarea neplanificată;
-          investiţii prea mari în mijloace fixe;
-          ciclul de viaţă al afacerii incomplet;
-          lipsa unui inventar periodic;
-          comportamentul necorespunzător al întreprinzătorului în relaţiile cu angajaţii, clienţii, respectiv, partenerii de afaceri.
Această categorie de factori, fiecare într-o anumită măsură, poate determina sau influenţa eşecul unei afaceri.
Are o anumită importanţă cunoaşterea de către întreprinzător a unor reguli a căror respectare poate preveni eşecul unei afaceri, şi anume:

1) cunoaşterea afacerii în profunzime de către întreprinzător
 Întreprinzătorul trebuie să cunoască o serie de elemente teoretice şi practice atât despre afacerea pe care vrea să o iniţieze, cât şi despre lumea afacerilor, deoarece orice greşeală (cu voie sau fără voie) poate conduce la eşecul afacerii.

      Tabelul nr. 1. Erori de strategie ce trebuie evitate
A avea un client unic
ex: organizarea de circuite turistice printr-un singur tour-operator.
A propune doar un singur produs sau serviciu
ex: propunerea unei teme unice de produs turistic.
A lansa un produs sau un serviciu bun pe o piaţă nepotrivită
ex: a avea un mediu geografic, economic sau social neadaptat produsului.
A    se    lansa   într-un    sector    de activitate fără a stăpâni meseria de bază
ex: a crede că oricine deţine arta găzduirii poate reuşi în restauraţie, hotelărie sau turism, în general.
A vrea să facă totul singur
ex: super-bărbaţii şi super-femeile nu există decât în romanele proaste.
A    cerceta    insuficient    circuitul distribuţiei
ex: a şti să producă a ajuns aproape la îndemâna oricui; a şti să comunice şi să vândă devine, tot mai mult, o artă ce trebuie stăpânită.
A omite definirea unei strategii
ex: „a avea un nas pentru afaceri", fără a viza însă un termen mediu sau lung.
A se lăsa absorbit de cotidian
ex: a uita să fie atent la evoluţia gusturilor şi aspiraţiilor clienţilor.
A aştepta ajutor pentru a demara
Ex: şi dacă ajutorul nu vine niciodată?


2) desfăşurarea afacerii după un numit plan de afacerii
Aceasta trebuie să conţină o serie de măsuri specifice, înlănţuite într-o anumită succesiune logică şi să aibă în vedere toate laturile afacerii.

3) cunoaşterea şi înţelegerea aspectelor financiare ale afacerii
Este necesar ca specialişti în domeniul finanţelor sau contabilităţii să fie solicitaţi să rezolve aceste probleme, oferindu-i întreprinzătorului informaţi corecte, reale şi la timp privind veniturile rezultate în vânzării produselor şi gradul de acoperire al cheltuielilor la un moment dat.
4) administrarea resurselor financiare
Un rol esenţial în succesul unei afaceri îl are administrarea raţională a resurselor financiare obţinute sub formă de profit. Nivelul profitului este cel care indică starea de sănătate a unei afaceri.

5) utilizarea asistenţei profesionale
Întreprinzătorul trebuie să apeleze pentru rezolvarea unor probleme profesionale la specialişti, la consultanţi cu reputaţie recunoscută în domeniul respectiv. Întreprinzătorul nu poate să stăpânească toate aspectele afacerii.

6) flexibilitate şi adaptabilitate a afacerii în raport cu mediul
Este necesară luarea în considerare de către întreprinzător a unor măsuri eficiente faţă de provocările mediului înconjurător la care este supusă afacerea acestuia. Este necesar ca întreprinzătorul să fie flexibil şi adaptabil la cerinţele mediului care este în general foarte dinamic.

De asemenea, există o serie de erori de strategie de trebuie evitate de către întreprinzători. (tabelul nr.1)
În general, eficientizarea întreprinderilor mici şi mijlocii trebuie să aibă un element central - identificarea elementelor manageriale şi strategice care pot conduce la obţinerea de performanţe. În acest sens, următoarele aspecte sunt esenţiale datorită specificului acestui tip de întreprindere:
1. managementul fluxului de numerar;
2. activitatea de inovare, care nu trebuie să fie limitată la sfera produselor şi serviciilor întreprinderii. Întreprinzătorul poate inova, prin utilizarea unor noi procese, factori de producţie şi tehnici manageriale;
3. managementul strategic;
4. activitatea de marketing;
5. managementul riscului;
6. cunoaşterea cadrului legislativ, cu atât mai mult în societăţile de tranziţie unde există o permanentă înnoire a acestuia şi unde se manifestă o lipsă de informaţii referitoare la cadrul legal;
7. managementul productivităţii muncii, element important pentru realizarea unei activităţi eficiente în condiţiile în care majoritatea întreprinderilor mici şi mijlocii sunt muncă-intensive;
8. managementul creşterii întreprinderii;
9. managementul resurselor umane şi stabilirea unui cadru etic în cadrul organizaţiei;
10. evidenţa şi expertiza contabilă şi managementul costului.
Apoi, procesul de eficientizare a întreprinderilor mici şi mijlocii poate fi realizat respectând următorii paşi în care sunt incluse unele elemente ale analizei diagnostic:
1.      analiza problemelor cu care se confruntă întreprinderea şi atuurile acesteia;
2.      identificarea cauzelor desfăşurării unor activităţi necorespunzătoare care se pot transforma în eşecuri viitoare şi a punctelor tari nevalorificate corespunzător;
3.      stabilirea obiectivelor şi a standardelor de performanţă în funcţie de etapa din ciclul de viaţă în care se află întreprinderea;
4.      realizarea strategiilor;
5.      aplicarea şi fundamentarea tacticilor;
6.      evaluarea performanţelor obţinute.
În direcţia integrării întreprinderilor mici şi mijlocii în mecanismul economiei naţionale şi internaţionale, strategia de alianţă şi parteneriat poate oferi bune perspective acestora. Trebuie create legături între întreprinderile mici şi mijlocii şi cele mari, legături care pot îmbunătăţi atât eficienţa celor mari, cât şi procesul de creştere a celor mici.
Este necesară depăşirea abordării intuitive sau empirice a strategiilor, ele trebuind să se concretizeze la nivelul sectorului mic şi mijlociu în programe riguroase la nivelul întreprinderilor fundamentate ştiinţific, alăturându-se celorlalte instrumente ale managementului modern.

 









Administratia locala in Marea Britanie

In Marea Britanie sistemul de guvernământ este unitar, prin aceasta înţelegându-se că suveranitatea îşi găseşte expresia printr-un singur rând de organe centrale de guvernământ. Guvernul central, fiind ales de Parlament, dispune de o autoritate constituţională la nivelul cel mai înalt, ceea ce face ca aparatul guvernamental local să acţioneze mai curând ca un agent al guvernului central. Cu toate acestea, în cadrul structurii unitare a sistemului britanic, unele zone se bucură de un anumit grad de independenţă regională care nu poate duce, însă, la crearea unor relaţii de tip federal. Irlanda de Nord, de pildă, deşi îşi trimite deputaţi la Westminster, are propriul său Parlament, propriul său Senat şi Cameră a comunelor, propriul său Cabinet şi guvernator general. Dar, în timp ce Irlanda de Nord se bucură de un anumit grad de independenţă din partea puterii centrale, reprezentanţii Irlandei de Nord în Camera comunelor au calitatea să se pronunţe cu privire la problemele interne ale Marii Britanii, ceea ce unor autori li se pare paradoxal! In anul 1920 acest sistem fusese avut în vedere pentru a se aplica întregii Irlande, dar el a fost respins de Sudul Irlandei, care s-a pronunţat în favoarea unei independenţe depline. Cu toate că în problemele interne Irlanda de Nord se autoguvernează, relaţiile dintre ea şi puterea centrală nu sunt relaţii de tip federal. Insulele Canalului şi Insula Mare au propriii lor parlamentari, dispunând - ca şi Irlanda de Nord - de o largă autoguvernare. Cu toate acestea, ele sunt supuse în ultimă instanţă Parlamentului britanic, deşi nu au reprezentanţi la Westminster. Scoţia dispune de un grad foarte mare de autonomie administrativă.
Aşa, de pildă, Departamentul scoţian pentru educaţie, agricultură şi pescării, dezvoltare internă şi sănătate, are sediul la St.Andrews House, Edinburgh. În 1603, uniunea dintre Anglia şi Scoţia a menţinut parlamente separate pentru cele două ţări, dar Actul de uniune din 1707 a dizolvat parlamentul scoţian, urmând ca de atunci Scoţia să trimită reprezentanţii săi în parlamentul britanic.
În Marea Britanie autorităţile locale sunt subordonate în întregime guvernului central. Ele pot să se angajeze numai în activităţi pentru care competenţa lor este clar stabilită şi trebuie să îndeplinească doar sarcinile care se cer de la ele. Puterile lor sunt conferite prin statute sau prin Actul general care se aplică tuturor autorităţilor locale. Competenţele lor pot fi însă stabilite şi prin acte proprii, de interes local, care sunt adoptate de către înseşi autorităţile locale şi care se aplică numai indivizilor sau grupurilor de autorităţi individuale. Anumite statute cer ca autorităţile locale să asigure sau să administreze anumite servicii, în timp ce altele le permit mai curând să asigure servicii numai dacă doresc. Controlul legislativ devine cea mai importantă formă a controlului central asupra autorităţilor locale. În afară de aceasta, există şi controlul central, exercitat prin mijloace administrative şijudiciare.
Originile autorităţii locale se găsesc în perioada saxonă, când exista un anumit număr de unităţi independente. După cucerirea normandă (1066), unor oraşe li s-au conferit charte regale şi au fost abilitate să-şi administreze propriile lor afaceri, în timp ce în comitate sau ţinuturi, unor nobili puternici li s-a acordat titlul de judecător de pace, având competenţa de a administra în aceste părţi ale regatului.
Structura modernă a administraţiei locale datează din secolul XIX, ea reprezentând în foarte mare măsură un produs al noilor condiţii create de revoluţiile industriale şi agrare. Serviciile pe care autorităţile legale le asigură privesc problemele mediului, construcţia de locuinţe, aprovizionarea cu apă, locurile de recreere, serviciile care asigură protecţia cetăţenilor, locuinţele, educaţia, transportul pe anumite zone etc.
Autorităţile locale cuprind în principal consiliile alese pe trei ani, din rândul cărora o treime este reînnoită anual. Primarul este ales de către consilierii municipali. El îşi îndeplineşte atribuţiile timp de un an, putând fi reales. În Scoţia consiliile oraşelor şi ale districtelor sunt compuse din consilieri şi primari (bailli). Calitatea membrilor consiliilor este adesea criticată, apreciindu-se că anumiţi oameni devin consilieri nu atât pentru a servi comunitatea locală, cât mai curând din dorinţa de a dobândi un prestigiu local sau a se afirma mai târziu într-o carieră parlamentară. Pe de altă parte, trebuie amintit că serviciul în cadrul consiliilor locale nu este retribuit, cu excepţia unor alocaţii. Deciziile adoptate de consiliu sunt puse în practică de diferiţi oficiali şi funcţionari guvernamentali locali. În general aceştia sunt numiţi şi concediaţi de către consiliu, deşi ministrul mediului (sau secretarul de stat în Scoţia) îşi pot exercita dreptul de veto în legătură cu asemenea numiri. Funcţionarii administraţiei locale - şi în special conducătorii unor departamente - trebuie să aibă însă, în mod obligatoriu, o calificare profesională. Funcţionarii nu pot figura printre candidaţii propuşi pentru alegerea consiliului. Foştii consilieri nu pot deveni funcţionari ai administraţiei locale decât după trecerea a 12 luni. Funcţionarii nu trebuie să fie angajaţi politic şi nici să se comporte în mod partizan în activitatea lor.
Autorităţile locale sunt libere să-şi încheie propriile aranjamente în legătură cu conducerea problemelor locale. Consiliile locale trebuie să se reunească cel puţin de 4 ori pe an, deşi în practică numărul şedinţelor consiliului este mult mai mare. Publicul şi presa pot participa la şedinţele consiliului, deşi anumite şedinţe pot fi declarate confidenţiale (cu caracter intern). Şedinţele consiliului îmbracă forma unor dezbateri pe marginea unor propuneri ce sunt făcute de comitetele consiliului. Problemele de principiu sunt stabilite de către consiliu, iar comitetele de lucru precizează detaliile.
Controlul cheltuielilor este exercitat de întregul consiliu, dar există şi un control specializat, care este exercitat de către comitetul pentru finanţe şi trezorier. La sfârşitul anului financiar, examinarea conturilor este efectuată de către District Auditor, numit de către guvernul central.
Cu toate că partidele politice se preocupă de câştigarea unui număr cât mai mare de locuri în consiliile locale, nu se poate vorbi practic de un "control" al unui anumit partid asupra administraţiei locale. Pe de altă parte, diferenţele între laburişti şi conservatori sunt acum mai puţin vizibile pe plan local decât erau între aceste partide înainte de anul 1945. S-a susţinut şi se susţine că atitudinile doctrinare ale partidelor sunt de regulă irelevante în ceea ce priveşte problemele locale. In timp ce partidele la putere se pot schimba la fiecare 5 ani, consiliile pot avea o majoritate permanentă a unui partid. In consiliile mai mari, politica de partid este inevitabilă şi nu rareori se manifestă divergenţe între cei care doresc să dezvolte serviciile şi cei care doresc să păstreze cheltuielile şi taxele la nivelul cel mai scăzut posibil. Specialiştii britanici în ştiinţe politice observă că există un interes mai scăzut al publicului în ce priveşte alegerile locale. Ei relevă totodată că structura sistemului local este depăşită, deoarece se menţin multe autorităţi mici care dezvoltă slabe legături cu unităţile economice şi sociale moderne. In ultimii ani au fost făcute propuneri ambiţioase vizând crearea unor unităţi regionale puternice în Marea Britanie. Se aminteşte că în timpul celui de al doilea război mondial Marea Britanie a fost împărţită în 12 regiuni, fiecare sub controlul unui comisar regal. După anul 1945 s-au făcut numeroase propuneri care aveau în vedere crearea unor autorităţi regionale noi, care să înlocuiască autorităţile locale existente. Deşi s-au purtat şi se poartă încă foarte multe discuţii în problema modernizării administraţiei locale (Partidul Laburist fiind unul din promotorii schimbărilor) nu s-au perfectat însă noi forme organizatorice la nivel local care să le înlocuiască pe cele existente.


ACTUL DIN 1958 CU PRIVIRE LA PAIRII PE VIATA

Act care autorizează crearea pairilor pe viaţă, comportând dreptul acestora de a lua parte la şedinţe şi de a vota în Camera Lorzilor (30 aprilie 1958)
Inalta Sa Excelenţă Majestatea Sa Regina dă forţă de lege, pe baza avizului şi cu consimţământul lorzilor spirituali şi temporali, şi al comunelor, reuniţi în prezentul Parlament, şi prin autoritatea acestuia din urmă, Actului al cărui conţinut urmează:
1. Puterea de a crea pairi pe viaţă comportând dreptul de a lua parte la şedinţe şi de a vota în Camera Lorzilor.
1.    -         Fără ca prin aceasta să prejudicieze puterile sale de a numi lorzi prin desemnarea obişnuită,
Majestatea Sa va avea orice putere pentru a conferi, prin scrisori (diplome), oricărei persoane, pairia pe viaţă, comportând prerogative specificate în subsecţia a                                             doua a              prezentei           secţiuni.
2.    -                                                                                           Pairia conferită în virtutea prezentei secţiuni va comporta,                                                                                           pentru              persoana  căreia ea îi       va         fi
acordată, şi pe durata vieţii sale, următoarele prerogative:
a)                      dreptul   de a avea rang de baron, după modalităţile precizate prin scrisori (diplome);
b)                     sub        rezerva dispoziţiilor subsecţiei 4 a acestei secţiuni, dreptul de a primi orice convocare pentru a urmări lucrările Camerei Lorzilor, şi în deosebi pentru a lua parte la şedinţele sale şi pentru a vota. Aceste prerogative vor înceta la moartea sa.
3.    -         Pairia pe viaţă poate, în virtutea prezentei secţiuni, să fie conferită unei femei.
4.    -         Dacă o persoană este lovită de o incapacitate legală, nici o dispoziţie a acestei secţiuni nu va
putea să-i permită, indiferent în ce moment, să fie convocată           pentru              a urmări lucrările            Camerei
Lorzilor, ori pentru a participa la lucrările sale şi a vota acolo.
2.    Titlul prescurtat.


loading...