vineri, 30 septembrie 2016

PUBLIC CHOICE

Public choice este o şcoală născută din nevoia de a înţelege statul ca agent economic care fixează regulile jocului şi este, în acelaşi timp, şi arbitru şi jucător. În jurul public choice gravitează atât economişti cât şi politologi, în cea mai mare parte provenind de la universitatea Rochester (N. Y.) şi de la Virginia Polytechnic Institute. Cei mai cunoscuţi autori sunt James Buchanan (laureat al Premiului Nobel pentru Economie în 1986) şi G. Tullock.
            Şcoala public choice admite că piaţa are slăbiciuni pentru că efectele externe sunt prost luate în calculul pieţei. Public choice nu neagă că bunurile indivizibile necesită tarifare specială, dar aceasta nu implică automat că statul poate fi mai eficient dacă produce în locul pieţei (sectorul public) sau că reglementările asupra schimburilor ameliorează situaţia. Altfel spus, a admite că piaţa este imperfectă, nu implică în mod necesar o intervenţie crescândă a statului.
            În aceeaşi linie, Buchanan şi Tullock formulează o teorie a pieţei politice şi o concepţie despre birocraţie (îndreptate spre criticarea omniprezenţei statului). Această teorie utilizează microeconomia tradiţională pentru analiza procesului deciziilor indivizilor şi colective, pentru aprecierea eficienţei comparate a pieţei şi a statului, pentru a sesiza motivaţiile birocraţilor şi pentru a interpreta o noţiune ambiguă cum este bunăstarea socială.
            Teoria public choice are ca scop descoperirea legăturii dintre comportamentul indivizilor care acţionează pe piaţa economică şi comportamentul lor când acţionează pe piaţa politică.
            Acest obiectiv este susţinut de o serie de ipoteze:
            -indivizii care acţionează pe cele două pieţe sunt aceiaşi;
            -deciziile politice nu sunt supervizate de fiinţe atotştiutoare;         
            -indivizii se comportă pe piaţă, în relaţiile politice guvernamentale, în relaţiile de grup non-guvernamentale, precum şi în alte situaţii în mod asemănător.
            În acest cadru, J. Buchanan recunoaşte că individul care participă la alegeri colective este presupus că ştie că alegerile sale au incidenţă asupra altor indivizi nu aplică metoda clasică (după care alegerea este analizată ca o alegere sub constrângeri, reflectând raţionalitatea decidentului care ţine cont de interesul său şi de costurile sau prejudiciile susceptibile de a le suferi). Funcţionarul, omul politic sau birocratul, nu sunt agenţi economici deasupra altora, ci indivizi care au propriile repere şi care caută să-şi maximizeze utilitatea în termeni de putere, de câştiguri monetare, de număr de birouri din subordine etc. Această raţionalitate fundamentală explică de ce fiecare consumator de bunuri colective pasează costul utilizării lor asupra altora (problema pasagerului clandestin), precum şi faptul că comportamentul birocratic produce efecte negative sau indirecte pentru colectivitate (indivizii sunt perfecţi iar instituţiile sunt rele?). Tentaţia de a adopta un comportament de pasager clandestin (free rider), tentaţia cuiva de a se bucura de un bun gratuit ale căror costuri financiare sunt plătite de alţii pune în evidenţă problemele pe care le ridică relevarea preferinţelor în absenţa unui sistem de preţuri, care asigură excluziunea non-plătitorului. Buchanan respinge ideile lui Wicksell după care alegerea unei politici economice sau a unei producţii publice respectă regula unanimităţii, iar pentru punerea în practică a procesului deciziei colective este necesară o soluţie mai precisă decât direcţia furnizată de Wiksell.
            Astfel, în 1962 într-un studiu asupra procedurii de calcul al consensului, "The Calculus of Consent" (tradusă şi în româneşte) Buchanan şi Tullock au dezvoltat teza după care procedura majoritară nu este perfectă. Mai târziu, J. Buchanan în "The Limits of Liberty" (tradusă şi în româneşte) arată că sistemul majoritar de vot nu permite în mod necesar adoptarea măsurilor care să corespundă condiţiilor eficacităţii sociale. Fenomenul pieţei politice (logrolling) conduce la adoptarea de reguli sau cheltuieli ale căror costuri sociale sunt mai mari decât câştigurile sau pierderile realizate, "zvonerii" accentuâmd această tendinţă. Pe de altă parte, costul măsurilor propuse este dispersat asupra unui număr mare de persoane, în timp ce câştigul se concentrează la un număr mic. Grupurile de presiune acţionează în aşa fel încât efectele pozitive să fie foarte vizibile, iar cele negative să fie greu perceptibile, deschizând drumul pentru creşterea fără nici o limită a cheltuielilor statului. Buchanan optează pentru o democraţie temperată, instituţii stabile şi cu o oarecare autonomie faţă de presiunea grupurilor de presiune. În concluzie, analiza democraţiei este sinonimă cu analiza sistemului de vot.
            G. Tullock a dezvoltat în principal două teme: teoria alegătorului median şi analiza analiza economică a birocraţiei. G. Tullock elaborează un model aşezat pe premisa conform căreia alegătorul median este cel care influenţează rezultatul. Utilizând o serie de ipoteze simplificatoare, Tullock demonstrează că preferinţele alegătorului median coincid cu punctul unde nemulţumirea este cea mai mică. Autorul utilizează acest model pentru analiza partidelor politice al căror obiectiv este realegerea şi care, pentru a-şi atinge scopul, trebuie să-şi elaboreze programe bine definite. Teoria îi dă prilejul să arate că într-un sistem politic cu două partide tendinţa guvernării este spre centru, în timp ce un sistem cu trei partide cere mai multă abilitate liderilor politici pentru că strategia celorlalţi se face pe ascuns. Poziţia partidelor în acest caz se îndepărtează mult una de alta. Continuând raţionamentul este lesne de presupus ce se întâmplă atunci când numărul partidelor scapă de sub control. Dar evident teoria nu ia în calcul ce se întâmplă în momentul în care un partid are diverse curente interne, ceea ce măreşte numărul 'jucătorilor'.
            Analiza economică a birocraţiei reprezintă o altă tematică de interes abordată de G. Tullock şi A. Downs. Birocraţia este plasată în situaţia unui producător care trebuie să-şi maximizeze producţia în constrângerile date de mijloacele sale limitate.
            Teoria este aşezată pe câteva ipoteze:
            -Birocraţii (şi toţi ceilalţi agenţi sociali) caută să-şi atingă obiectivele printr-un comportament raţional, adică ei acţionează în modul cel mai eficient posibil, în limita posibilităţilor şi ţinând cont de costul informaţiei. Birocraţii nu caută nimic altceva decât să maximizeze utilitatea. Aceasta înseamnă că ori de câte ori costul necesar pentru a atinge un scop dat creşte, în termeni de timp, efort, bani, birocraţii caută să atingă cel mai mic obiectiv şi invers, dacă scad costurile, ei caută să atingă obiectivul cel mai mare.
            -Birocraţii dispun de un ansamblu complex de scopuri care include putere, venit, prestigiu, securitate, comoditate, loialitate (pentru o idee, pentru o instituţie, pentru o ţară), mândrie pentru lucrul bine făcut şi dorinţa de a servi interesul public.
            -Funcţiile sociale în fiecare organizaţie sunt puternic influenţate de structura şi comportamentul intern, după cum comportamentul intern influenţează structura.
            A. Downs defineşte un ansamblu de concepte pentru studiul comportamentului economic, social şi politic al birocratului printre care şi comoditatea şi interesul public.
            -Comoditatea reflectă ideea după care rutina şi obişnuinţa sunt surse de confort pentru orice om. În acest sens, schimbările sunt acceptate numai dacă aduc avantaje mai mari decât efortul care ar trebui depus pentru a depăşi comportamentele anterioare. Comoditatea semnifică faptul că o societate tinde să opună rezistenţă la schimbările de comportament care implică o supracreştere a eforturilor personale şi pe care le acceptă să-i bulverseze practicile stabilite dacă aceasta-i permite să-şi diminueze eforturile pentru a-şi îndeplini sarcinile;
            -Interesul public nu are o accepţie obiectivă, ci numai puncte de vedere individuale, iar aceste opinii nu au nici o raţiune de a converge spontan. Ca urmare, interesul personal domină în evaluarea interesului public. Interesul personal este definit drept ceea ce crede fiecare că trebuie să facă birocratul pentru a-şi îmbogaţii funcţia socială.
            Birocratul are deci tendinţa de a-şi maximiza preferinţele, dar aşa cum subliniază Tullock, dacă birocraţia evaluează corect cererea pentru un serviciu, guvernul are unele dificultăţi în determinarea costului lui. Pentru guvern, birocraţia este singura sursă de informaţii, ea poate să declare nu numai că nu se pot face economii, ci să şi crească costurile (mai ales acolo unde economiile sunt impuse). Birocraţii rezistă la diminuarea registrului propriu graţie informaţiilor ample pe care le au asupra serviciilor lor. Tendinţa birocraţiei este clară: creşterea bugetelor lor fără vreo legătură reală cu funcţia socială fixată birourilor.
                Teoria despre birocraţie are în centrul ei ideea găsirii unei soluţii pentru derapajul excesiv al finanţelor publice. În acest sens, Tullock propune, pentru creşterea competitivităţii serviciilor guvernamentale, eliminarea oricărui contract de exclusivitate şi introducerea competiţiei în interiorul oricărui serviciu.



























BIBLIOGRAFIE                            

Buchanan, J. M.
Tullok, G.
Calculul consensului, Editura Expert, Bucureşti, 1995

Buchanan, J. M.

Limitele libertatii , Ed. Institutul European, Iaşi, 1997
Friedman, Milton
Friedman, Rose

Liber sa alegi. Un punct de vedere personal, Editura: All, Bucureşti

Friedman, Milton
Capitalism si libertate, Ed. Enciclopedica, Bucuresti, 1995

Friedman, Milton
The Quantity Theory of Money: A restatement, Studies in Quantity Theory, 1956

Friedman, Milton
Essays în Positive Economics, Chicago, 1953

Friedman, Milton
Dollars and Deficits: Living with America’s Economic Problems. Englewood Cliffs, N.J.: Prentice-Hall, 1968

Gilder, George
Wealth and Poverty, Institute for Contemporary Studies, Oakland, California, 1993

Hayek, F. A
Denationalisation of Money: The Argument Refined, Institute for International Affairs, London, 1990

Laffer, Arthur B
Supply-Side Economics, Financial Analyst Journal. September/October, 1981

Lucas, Robert
Expectations and the Neutrality of Money, Journal of Economic Theory, 1972

Lucas, Robert
Econometric Policy Evaluation: A Critique, Carnegie-Rochester Conference Series on Public Policy, 1976

Wallace, Neil
Sargent, Th. J
Rational Expectations and the Theory of Economic Policy, Journal of Monetary Economics, 1976

NOUA ŞCOALĂ CLASICĂ

Noua şcoalã clasicã şi-a facut simţitã prezenţa îndeosebi dupã 1980, când Robert Lucas jr[1]., (laureat al Premiului Nobel în 1995) şi Thomas Sargent[2] într-o serie de studii au iniţiat "teoria anticipãrilor raţionale". Ideea integrãrii în calculul economic a anticipãrilor agenţilor nu este nouã. Pe linie keynesiană modelele economice au ţinut cont de aşteptãrile întreprinzãtorilor şi consumatorilor. De altfel, tradiţia keynesianã presupune o oarecare "miopie" a agenţilor. Cu alte cuvinte, salariaţii, victime ale iluziei monetare, se vor bate întâi de toate pentru salarii nominale. Neokeynesiştii, reluând ideea lui homo-economicus raţional, capabil de a se adapta la politica economicã, au elaborat modele unde agenţii economici sunt integraţi progresiv în mediul macroeconomic. Aceste modele caracterizate pe o adaptare cu întârziere şi dominate de sloganul "sã învãţãm din greşelile trecutului" nu oferã nici un mijloc de a exprima anticipãri asupra unui viitor care va fi substanţial diferit de trecut. Anticipãrile raţionale susţin cã agenţii economici sunt capabili sã prevadã viitorul de o asemenea manierã încât sã evite neplãcerile. Potrivit teoriei, agenţii economici nu sunt nici orbi, nici miopi; homo-economicus prevede viitorul raţional şi cu un grad mare de fiabilitate, indivizii folosesc în cel mai bun mod orice fel de informaţii de care dispun. Aceste informaţii pot include, pe lângă altele, cunoştinţe în legătură cu politica guvernamentală, acţiuni deja întreprinse, strategii sau abordări ale politicii guvernamentale pe care cei ce stabilesc aceste politici le realizează în mod regulat în anumite condiţii. Deci, ipoteza aşteptărilor raţionale atribuie indivizilor o posibilitate rezonabilă de a evalua anumite acţiuni. In extremis, aceastã poziţie face din fiecare cetãţean un vizionar extra-lucid, un cunoscãtor foarte exact al tuturor consecinţelor politicilor economice care au importanţã în realizarea alegerilor sale. În acest context, statul apare inert, fãrã capacitate de reacţie pentru cã el nu are anticiparea anticipãrilor.
            Mesajul noii şcoli clasice este foarte clar: demonstrarea incapacitãţii politicii economice de a lupta împotriva şomajului.
            Robert Lucas jr., Thomas Sargent, Edward C Prescott, Neil Wallace, au fost anti-keynesişti, iar tentativa lor de a reînnoda clasicismul punând în cauzã orice variantã keynesistã a fost perceputã drept o contrarevoluţie.
            Atitudinea lor este susţinutã de scopurile tematice declarate şi anume o analizã fondatã pe anticipãri raţionale într-un cadru walrasian şi în continuarea cercetãrilor lui Milton Friedman. Noii clasici au elaborat modele macroeconomice complicate, al cãror grad de pertinenţã ţine mai mult de capacitatea lor de previziune şi de adecvarea a priori a acestor modele la fenomenele observate în realitate. Prin extensie, teoria anticipãrilor raţionale apare astfel fondatã mai mult pe pertinenţa sa, decât pe realismul ipotezelor. Ipotezele pun pe prim plan rolul informaţiilor şi al incertitudini, iar scopul celor care iau decizia este reducere incertitudinii prin achiziţionarea de informaţie suplimentarã la un cost oarecare, numit cost de adaptare.
            Teoria anticipãrilor raţionale are la bazã o serie de ipoteze:
-          salariile şi preţurile sunt determinate de concurenţã, ele adaptându-se perfect unui model de echilibru al oricãrei pieţe. Altfel spus, oferta este întotdeauna egalã cu cererea;
-          pieţele se comportã ca şi când agenţii economici utilizeazã cel mai bine toate informaţiile de care pot sã dispunã, atunci când iau decizii care le vor determina venitul sau profitul viitor. Autorii presupun cã indivizii şi întreprinderile au o cunoaştere intuitivã, nu numai în felul cum suportã consecinţele evenimentelor economice apãrute în sectorul lor sau pe propria piaţã, dar şi consecinţele pe care le au asupra lor politicile bugetare şi monetare generale şi chiar în evoluţia economiei mondiale;
-          fluctuaţia ciclurilor observate în economie rezultã din erorile pe termen scurt ale indivizilor. Aceştia dispun de informaţii limitate. În mãsura în care ei utilizeazã mai bine informaţia pe termen scurt pentru a prevede viitorul, nu înseamnã cã şi ştiu ce se va petrece în realitate.
            În virtutea celor trei postulate, corelate cu presupunerea cã nu existã şocuri sau perturbãri majore, economia va fi eficientã.
            Adaptarea acestor ipoteze ale raţionalitãţii agenţilor se integreazã într-o schemã de ansamblu care demonstreazã inutilitatea teoriilor keynesiste.
            La nivelul întreprinderii sau al individului, evoluţia tehnologiei, mişcãrile din comerţul internaţional şi în acelaşi timp, concedierile şi şomajul sunt susceptibile de a crea un climat de incertitudine. Dupã cum, fluctuaţiile producţiei şi ale ocupãrii pot lua o mare amploare la nivelul întreprinderii sau chiar industriei. Dar, pe total, pe ansamblu, fluctuaţiile vor avea tendinţa de a se echilibra, în aşa fel încât producţia totalã şi volumul şomajului sã rãmânã aproape constant.
            În echilibru, rata naturalã a şomajului rezultã din adaptarea fricţionalã şi structuralã intervenitã la nivelul întreprinderilor şi a pieţelor. În teoria dominantã, fluctuaţiile cererii globale apãreau ca principale cauze ale ciclurilor economice observate, în cursul cãrora producţia şi şomajul se îndepãrtau de nivelul de echilibru sau natural. Principala cauzã a acestor fluctuaţii ale cererii o constituie, potrivit opiniilor susţinãtorilor anticipãrilor raţionale, politica intermitentã şi imprevizibilã a statului, în special variaţiile masei monetare. Dacã, de exemplu, FED reduce masa monetarã, cantitatea de monedã în raport cu volumul bunurilor produse este mai micã. Moneda devine astfel rarã, ratele de schimb între monedã şi bunuri se modificã, iar nivelul preţurilor scade. O întreprindere constatã cã preţul pe care l-a obţinut la produsul sãu a scãzut, fãrã a realiza unde se plaseazã faţã de nivelul general al preţurilor.
            Dupã o schimbare generalã a preţurilor şi a salariilor, întreprinderile continuã sã-şi maximizeze profiturile numai prin nivelul producţiei. Însã, fiecare întreprindere începe prin a se gândi cã preţul produsului sãu a scãzut şi în consecinţã va reduce producţia.
            O creştere a masei monetare declanşeazã un proces invers: întreprinderile cred cã preţurile lor relative au crescut şi cresc deci producţia.
            Impactul schimbãrilor politicilor economice asupra producţiei reale rãmâne de altfel limitat pentru cã indivizii nu întârzie sã realizeze cã nivelul preţurilor s-a schimbat. Întreprinderile îşi revin atunci la nivelul obişnuit al producţiei. De altfel, teoreticienii anticipãrilor raţionale subliniazã cã nu tr buie sã se considere masa monetarã izolat, ci ca rezultat al unei politici economice specifice.
            Cea mai mare parte a teoreticienilor anticipãrilor raţionale opereazã cu ideea potrivit cãreia nivelul producţiei şi al preţurilor sunt determinate de intersecţia curbei cererii agregate şi a curbei ofertei agregate. Curba ofertei agregate este consideratã verticalã, astfel încât producţia nu poate devia de la Yn, adicã de la nivelul natural al ofertei pentru economie.
            În acest cadru se degajã ideea fundamentalã a teoriei anticipãrilor raţionale: orice politică guvernamentală consistentă menită să producă o stimulare a cererii globale va rămâne fără efect în condiţiile în care agenţii economici îşi formează aşteptările în mod raţional. La nivelul Yn este oferta care corespunde echilibrului pe piaţa muncii la o ratã naturalã a şomajului şi, în consecinţã, se poate considera Yn ca o ratã naturalã a ofertei sau a venitului pentru economie.
În ipoteza cã guvernul are posibilitatea sã acţioneze de-o asemenea manierã încât, într-un prim timp, oferta sã creascã (de exemplu, prin acţiuni care sã-i permitã creşterea venitului nominal şi a cererii de monedã agregatã) atunci ratele salariului nominal vor creşte, şi dacã salariaţii considerã aceste creşteri ca un echivalent al creşterii salariilor reale, ocuparea va creşte şi producţia va creşte şi ea la un nivel superior lui Yn, dar numai temporar. (Figura 1)
            Dar, dacã producţia ajunge la un nivel unde randamentele muncii devin descrescãtoare, preţurile vor creşte în raport cu salariile nominale, iar salariul real se va reduce. Atunci când salariaţii realizeazã acest lucru, şomajul va reveni la poziţia iniţialã şi producţia în punctul Yn. În acest punct, rata salariilor nominale şi preţurile sunt mai ridicate (curba cererii nominale intersecteazã curba ofertei la un nivel mai ridicat), dar producţia şi ocuparea vor reveni în punctul iniţial. (Figura 2)
            Orice politică economică consistentă, sau orice politică guvernamentală cu obiective consistente va fi învăţată de către agenţii economici. Învăţând aceste politici, este foarte probabil ca indivizii să-şi modifice comportamentul, răspunzând oportunităţilor de a-şi mări profiturile şi de a-şi îmbunătăţi standardul de viaţă de pe urma acestor politici. Dacă o politică economică nu va lua în considerare acest principiu atunci când va fi formulată este puţin probabil ca ea să-şi atingă obiectivele pe care le urmăreşte.
Concluzia este clarã: orice politicã economicã aşezatã pe o regulã stabilã nu are nici o şansã de a aduce rezultatele vizate, relansarea şi reducerea şomajului. În particular, acestea au o semnificaţie uşor de înţeles, şi anume cã toate regulile politicii economice de adaptare sistematicã drept rãspuns la unele evenimente nu vor avea nici un efect asupra producţiei sau şomajului, decât cã sectorul privat va fi avertizat.
            Aceastã teoremã a ineficienţei politicii economice a fãcut sã tresarã lumea economiştilor şi a atras critici de la cele mai concesive pânã la cele mai vehemente.
            Astfel, teoria anticipãrilor raţionale a fost pusã în cauzã sub aspect conceptual şi al construcţiei teoretice. Reproşurile s-au concentrat îndeosebi pe evidenţierea opoziţiei dintre teoria anticipãrilor raţionale şi concurenţa liberã, în mod deosebit fiind contestate costurile de adaptare (mai ales mãrimea acestora). Cu alte cuvinte nu este convenabilã revenirea la normal, dupã perioade mediocre, pentru cã este scumpã, costisitoare. Critica este susţinutã de relevarea unor situaţii din perioade obişnuite, când pentru o întreprindere sau pentru o industrie normale, ocuparea şi producţia trec prin faze succesive de creştere şi scãdere sensibile de la o perioadã la alta, dar niciodatã nu se revine la aceiaşi termeni. Maniera aceasta de respingere a teoriei anticipãrilor raţionale, numai pe motiv cã adaptarea producţiei şi ocupãrii se face cu costuri mari nu reprezintã nimic altceva decât un mod elegant de a ocoli problema.
            O altã direcţie criticã vine sã conteste relaţia dintre alegerile pe care le fac indivizii asupra cantitãţilor de muncã sau de producţie, şi salarii şi preţuri pe pieţe concurenţiale. Opinia criticii contestã cã alegerea ar putea fi blocatã de insuficienţa locurilor de muncã sau de clientelã. Drept argument este adus ciclul economic real caracterizat de mari variaţii ale producţiei şi ale ocupãrii, dar numai de modeste fluctuaţii ale salariilor şi preţurilor. Mai mult, în anumite sectoare de activitate fluctuaţia criticã a preţurilor este foarte greu de prevãzut. Adicã reacţiile ofertei şi elasticitaţii trebuie sã fie foarte puternice pentru a modifica producţia. Dacã se ia în calcul preţul adaptãrii, cu atât mai mult problema se agraveazã, pentru cã variaţiile salariilor şi preţurilor vor avea un efect mult mai slab asupra producţie şi a ocupãrii.
            A treia direcţie criticã contestã raţionalitatea comportamentului în condiţiile ciclului economic, ciclitatea exclude comportamentul raţional. Argumentele criticii speculeazã cercul vicios creat: ciclul economic este cauza erorilor de anticipare, dar practic nu existã nici o analizã a originii lor sau a modului de eliminare. Dupã opinia criticii teoria trebuie sã explice în detaliu ceea ce oamenii ştiu, în ce moment ştiu şi cum au descoperit ceea ce ştiu.
            Una din principalele critici[3]. la adresa teoriei aşteptărilor raţionale este aceea că ipotezele acestei teorii presupune din partea agenţilor economici realizarea unor calcule matematice şi statistice care să fundamenteze anticipările cu privire la echilibrul economic viitor. În realitate ipoteza aşteptărilor raţionale susţine că atât agenţii economici cât şi cei mai buni economişti ajung în mare parte la aceleaşi concluzii dar nu susţine că aceste concluzii sunt obţinute prin aceleaşi metode. În fapt pentru ca ipoteza aşteptărilor raţionale să fie valabilă este necesar numai ca în lumina observaţiilor anterioare şi a experienţei pe care o deţin agenţii economici să fie capabili să formuleze predicţii rezonabile. Trebuie de asemenea subliniat că ipoteza aşteptărilor raţionale nu presupune ca fiecare agent economic în parte să strângă, să prelucreze informaţiile şi să-şi formeze aşteptările de unul singur. În multe cazuri agenţii economici lasă pe alţii să-şi formeze asteptări care sunt valabile şi pentru ei. De exemplu, aşteptările indivizilor legate de inflaţie sunt adesea fundamentate de predicţiile formulate de economiştii unor bănci renumite. Aceste aşteptări sunt bazate pe un set complet de informaţii si deci sunt formulate în mod raţional. Prin urmare, pe piaţa privită în ansamblul ei există aşteptări raţionale chiar dacă aceste asteptări nu au fost formulate decât de o parte din cei care acţionează pe piaţă.
            De modalitatea în care aşteptările se formează este strict legată acea critică la adresa aşteptărilor raţionale care susţine că informaţiile necesare pentru a formula aşteptări raţional nu sunt întotdeauna disponibile sau atunci când sunt disponibile costul utilizării lor ar fi foarte ridicat. Această critică poate fi eliminată prin simpla expunere a faptului că în teoria aşteptărilor raţionale un agent economic raţional nu ar trebui să utilizeze toate informaţiile ci numai pe cele care îi sunt disponibile la un cost rezonabil. Prin urmare, un agent economic raţional ar face o analiză a costului şi al eficienţei informaţiilor disponibile si ar decide pe care să le folosească şi pe care nu. Mai există în plus argumentul că atunci când o informaţie care e absolut necesară devine prea scumpă mai mulţi agenţi se pot alia pentru a obţine respectiva informaţie.
            Cea mai puternicã atitudine criticã este legatã de îndrãzneala autorilor de a critica modelul dominant, deşi unele aspecte ale acestei critici sunt însuşite. Este vorba îndeosebi de curba Philips care nu  s-a dovedit un bun ghid pentru politicile economice. În plus, ideea potrivit cãreia sectorul privat îşi modificã comportamentul în funcţie de politica monetarã şi bugetarã, ar trebui reţinutã pentru construcţia noilor politici economice hotãrâte în lupta cu inflaţia.
            Apãrãtorii anticipãrilor raţionale conchid cã teoriile lor nu fac decât sã prelungeascã, în situaţia de incertitudine, ipoteza obişnuitã dupã care oamenii acţioneazã potrivit propriului interes. Cunoaşterea intuitivã pe care acesta o are despre felul cum funcţioneazã economia şi cã îi intereseazã agregate economice şi parametri ca masa monetarã şi deficitul bugetar, cã se servesc de aceste informaţii şi cã ştiu cum fluctuaţiile variabile le afecteazã propriile decizii.
            Anticipãrile raţionale pun egalitate între pertinenţa raţionamentelor agenţilor economici, a responsabililor politicii economice şi a autorului modelului. Toatã politica economicã va fi clar anticipatã în consecinţele sale. Toatã politica economicã sistematicã se vede anulatã în efectele sale. Singura soluţie constã în aceea ca statul sã ia decizii inopinate care sã surprindã agenţii economici. Vechea politicã  a reglãrii conjuncturale, practicatã în anii '60-'70 şi fondatã pe modele econometrice puternice va ceda locul unei politici a surprizei şi a cadrului perfid.
            Teoria anticipãrilor raţionale are meritul de a sublinia incertitudinea care existã de fapt în jurul întregii politici economice, iar comportamentul raţional al agenţilor economici creşte incertitudinea, nesiguranţa politicii economice.
            Modele cu anticipãri raţionale confruntã, pe de o parte autoritatea publicã, cu un comportament fix, care determinã oferta exogenã de monedã şi, pe de altã parte, agenţii economici care anticipeazã efectele unei variaţii ale acestei oferte. Inegalitatea situaţiei se datoreazã şi faptului cã agenţii economici nu pot fi surprinşi de activitãţile statului, pentru cã statul nu deţine în nici un fel o poziţie de superioritate faţã de influenţa informaţiei asupra comportamentului economic. Dar dacã considerãm cã statul dispune, spre deosebire de agenţii economici, de informaţie suplimentarã (de exemplu cunoaşte mai repede evoluţia preţurilor şi a cererii) politica economicã devine eficace şi poate sã foloseascã instrumentele monetare pentru a repune sistemul economic în echilibru, ceea ce presupune ca statul sã aibã informaţii complete despre agenţii economici.
            Justificarea şi eficacitatea politicii economice depinde în definitiv de nivelul relativ al informaţiei autoritãţii publice şi al agenţilor economici.



[1] Lucas publică în anul 1972 în Journal of Political Economy lucrarea intitulată “Aşteptările şi neutralitatea banilor” iar în anul 1976 apare de acelaşi autor studiul intitulat “Evaluarea econometrică a politicii economice: O critică”
[2] Împreună cu Neil Wallace, Th. Sargent publica în anul 1976 lucrarea “Aşteptările raţionale şi teoria economiei politice”
[3]Această critică este facilitată de tentativa economistului John F Muth de transpune aşteptările subiective ale agenţilor economici într-un model matematic care să redea mecanismul formarii aşteptărilor raţionale. Muth susţine că agenţii economici se comportă după un anumit model matematic înainte de a-şi forma aşteptările. Binenţeles că mare problemă care apare se referă la măsura în agenţii economici sunt capabili să utilizeze modele matematice care să producă predicţii corecte ce corespund realităţii economice. Este important de reţinut faptul că ipoteza aşteptărilor raţionale nu presupune că agenţii economici efectuează calcule foarte complicate şi nu rezolvă funcţii complexe pentru a-şi forma aşteptările. Ceea ce este important este faptul că ei se comportă ca şi cum ar fi făcut aceste calcule. Pentru a reliefa acest lucru vom folosi următorul exemplu : pentru a prevedea direcţia şi tăria unei loviturii a unui jucător de biliard se poate aplica la calcul matematice complexe care pot determina cu acurateţe aceste aspecte, dar jucătorul de biliard nu face aceste calcule în momentul în care loveşte, el pur şi simplu se bazează pe experienţă.

MONETARISMUL

Monetarismul a apărut ca o reacţie teoretică la ortodoxia keynesistă, dominantă în anii '50 în macroeconomie. De altfel, monetarismul se înscrie în tradiţia Şcolii de la Chicago, care începând cu 1930 a susţinut cu fermitate principii incomparabile cu orice formă de keynesism, dintre care le reţinem pe cele mai semnificative:
*      piaţa concurenţială este cea mai bună formă de organizare economică;
*      componentele economice sunt explicate de teoria neoclasică a preţurilor;
*      statul trebuie să se abţină de la a modifica resursele unei economii.
            Astfel, tradiţia gândirii liberale şi monetariste de la Chicago a constituit punctul de referinţă al elaborării monetarismului. Anii '70 sunt anii de glorie ai monetarismului şi totodată sunt anii de triumf ai liberalismului. Într-adevăr, "reţetele keynesiste" tradiţionale, care susţineau posibilitatea relansării economiei conjugată de politica monetară şi pornind de la corelaţiile pozitive pe termen scurt între abundenţa monetară şi creşterea economică, se dovedeau incapabile de a realiza "reglajul fin" al economiei. Sunt puse în cauză în acest fel practicile economice conjuncturale care garantau creşterea economică fără derapajul preţurilor. Aplicarea concretă a monetarismului de guvernele liberale dintr-o serie de ţări a contribuit indubitabil la triumful monetarismului. Astfel, de la preşedintele F.E.D., P. Volcker , până la R. Reagan şi M. Thatcher şi chiar până la experţi ai F.M.I., principiile monetarismului s-au regăsit în politicile economice înlocuind keynesismul dominant până atunci.
            Gândirea monetaristă îşi are izvorul în teoria cantitativă a banilor, dar ea constituie o contribuţie originală şi specifică, cu o arie de cuprindere mult mai largă.
            Termenul de monetarism a fost inventat de Karl Brunner, care a şi definit în trei puncte crezul monetarist:
*      impulsurile monetare sunt determinante în variaţiile producţiei, ocupării şi preţurilor;
*      evoluţia masei monetare este indicatorul cel mai sigur pentru a măsura impulsurile monetare;
*      autorităţile monetare pot controla evoluţia masei monetare în decursul ciclurilor economice.
            Sub aparenta uniformitate a monetarismului se ascund diverse opinii şi curente, ale căror concluzii sunt uneori divergente. Astfel, în timp ce Friedman este adeptul ratelor de schimb flotante, Hayek se pronunţa pentru ratele de schimb fixe.
            Pentru a înţelege mai bine această diversitate este importantă precizarea elementelor asupra cărora monetariştii sunt de acord: ei susţin că inflaţia este întotdeauna de origine monetară şi că nu există o problemă a alegerii pe termen lung între inflaţie şi şomaj; în consecinţă, încercările de a susţine ocuparea printr-o politică monetară activă sunt inutile şi în acelaşi timp periculoase. 
            Monetarismul actual, deşi are ca punct de plecare ortodoxia monetară, are o serie de ramuri, care fie critică ortodoxia monetară, fie îi rafinează unele principii.
            Monetarismul standard: al Şcolii de la Chicago este profund marcat de contribuţiile lui M. Friedman. Friedman deţine un loc special în monetarism şi pentru că studiile şi analizele sale dedicate monetarismului au influenţat de o manieră decisivă mişcarea monetaristă. Dacă se caută elementele comune sau principiile monetarismului ele se regăsesc în opera lui Friedman simbolizând ortodoxia monetaristă. De alfel, Friedman a primit Premiul Nobel pentru Economie în 1976 "pentru contribuţia sa la analiza consumului, a istoriei şi teoriei monetare, precum şi pentru demonstrarea complexităţii politicilor de standardizare".
            În acest context, contribuţiile lui M. Friedman sunt îndreptate în două direcţii:
*      critica keynesismului, monetarismul fiind un ansamblu de enunţuri în opoziţie directă cu politica fiscală keynesistă;
*      introducerea unor concepte cheie: anticipări adaptive, teoria venitului permanent, rata şomajului natural, necesitatea stabilităţii politicii monetare, respingerea politicilor conjuncturale de stabilizare prin control guvernamental, credinţa în reglarea economiei prin piaţă.

 

Milton Friedman

            Teoretician, polemist redutabil, şi autor creativ, M. Friedman este cunoscut drept exponent al Şcolii de la Chicago. În 1953 el a publicat controversatul articol "Essays în Positive Economics", dar preocupările sale ulterioare se concentrează pe teoria monetară. Astfel el respinge ideea după care creaţia monetară şi manevrarea ratelor dobânzii permit stimularea creşterii economice. Dimpotrivă, el reabilitează teoria cantitativă a banilor într-un articol din 1956 "The Quantity Theory. A Restatement". Apoi el atacă funcţia consumului, element fundamental al economiei keynesiene, opunându-i concepţia sa despre venitul permanent (1957 în A Theory of Consumptive Function). Publică, tot în 1957, împreună cu Anna Schwartz, o istorie monetară a Statelor Unite ale Americii, unde insistă asupra responsabilităţii autorităţilor monetare în amploarea crizei din 1929. În "Dolars and Deficits", publicată în 1968 dezvoltă esenţa monetarismului şi apără ratele de schimb flexibile, unele din ideile sale vor fi adoptate parţial în sistemul de schimb care a urmat după 1970 celui de la Bretton Woods.
            Militant al capitalismului şi al pieţei el nu separă teoria economică de apărarea sistemului economic şi social. Astfel, în 1962  în "Capitalism and Freedom"(tradusă în româneşte) critică  statul providenţă, impozitele excesive şi reglementările guvernamentale. Friedman reia această ofensivă în 1979 în "Free to choose" scrisă împreună cu Rose Friedman (publicată şi în româneşte).
            Dintre principiile friedmaniene reţinem:
*      piaţa este considerată drept cel mai bun şi cel mai eficient mijloc de reglare a economiei pentru că pe piaţa preţurile joacă rolul de semnale care permit calculul economic raţional şi alocare optimă a resurselor, evitându-se risipa. Friedman denunţă controlul centralizat al resurselor drept sursă a calculelor eronate ale agenţilor economici şi a distorsiunilor din economie.
*      inflaţia constituie un fenomen monetar pur. Analiza monetară a inflaţiei este esenţa sistemului de gândire monetaristă a lui Friedman: pe de-o parte, cauza imediată a inflaţiei este mereu şi oriunde aceeaşi – creşterea anormal de rapidă a cantităţii de monedă în raport cu volumul producţiei şi, pe de altă parte, rata de creştere a masei monetare este principalul determinant al ratei inflaţiei.
*      venitul permanent. Friedman face distincţie între venitul măsurat statistic şi venitul numit permanent, în funcţie de care consumatorii îşi ajustează cheltuielile. Această deosebire permite înţelegerea comportamentului consumatorului pe termen scurt, când reportul dintre venitul monetar şi venitul real evoluează în sens invers şi a celui pe termen lung, când venitul monetar şi venitul real evoluează în acelaşi sens. Teoria venitului permanent i-a permis lui Friedman:
            - să pună sub semnul întrebării teoria keynesiană în general, funcţia consumului cu caracteristicile sale principale – stabilitatea înclinaţiei marginale spre consum pe termen scurt şi scăderea înclinaţiei medii spre consum atunci când venitul creşte, în particular.
            - să pună în cauză intervenţia statului asupra venitului şi investiţiilor, considerată sortită eşecului pentru că în perioada de fluctuaţii tranzitorii ale venitului, consumul depinde de voinţa agenţilor de a-şi menţine intact patrimoniul.
*      funcţia monedei, o funcţie stabilă. Analiza lui M. Friedman a reformulat în termenii comportamentului economic teoria cantitativă a banilor. Raţionamentul său se face în trei timpi:
                        - moneda este un bun de consum;
- cerea de monedă este funcţie de randamentele celor cinci active sub care este deţinută bogăţia (moneda, obligaţiunile, acţiunile, bunurile fizice şi capitalul uman)
- relaţia stabilă pentru cererea de monedă.
            În consecinţă, sunt puse în cauză atât preferinţele pentru lichiditate, cât şi politicile monetare de acţiune asupra ratelor dobânzii pentru reglarea activităţii economice. Mai mult, Friedman subliniază relaţia dintre cererea de monedă şi venitul monetar, arătând că pe termen lung, jocul variabilelor monetare este fără efect asupra variabilelor reale sau, cu alte cuvinte, moneda este neutră (deci reluarea teoriei walrasiene a neutralităţii monedei)
*      politica monetară este structurată şi nu conjuncturală. Drept urmare, politica monetară nu trebuie supusă situaţiilor conjucturale, cu atât mai mult cu cât ea nu depinde de aprecierile decidenţilor. Statul liberal trebuie să ducă numai o acţiune stabilă şi strictă care să permită agenţilor economici să-şi ajusteze anticipările cu ajutorul semnalelor furnizate de piaţă.
*      eşecul politicilor conjuncturale este demonstrat pornind de la punerea în cauză a curbei lui Philips, după care între inflaţie şi şomaj există o relaţie inversă sau, ceea ce este acelaşi lucru, dacă se vrea ieşirea din subocupare, trebuie acceptată o doză suplimentară de inflaţie. În opoziţie cu analiza lui Philips, M. Friedman arată că pe termen scurt agenţii pot fi victime ale iluziei monetare şi astfel şomajul să se reducă datorită creaţiei monetare generatoare de inflaţie. M. Friedman avertizează că în aceste situaţii se produce un fenomen de anticipări adaptive, pentru că agenţii economici nu sunt "miopi", iar iluzia monetară va dispărea. În concluzie, politica de manevrare a ratelor dobânzii este ineficientă pentru că sistemul este perturbat de o acţiune de reglare naturală a pieţei. În acest context, Friedman defineşte şomajul natural (şi rata naturală a şomajului) astfel: inflaţia suplimentară acceptată pentru reducerea şomajului nu produce pe termen scurt decât o reducere temporară a subocupării, pentru că salariaţii constată creşterea preţurilor anticipând astfel creşterea inflaţiei, cerând salarii nominale mai mari, descurajând cererea de muncă a întreprinzătorilor. Reîntoarcerea la rata naturală a şomajului nu poate fi blocată pentru că pe termen scurt se pot manevra anticipările inflaţioniste, iar pe termen lung pot fi anihilate anticipările adaptive prin indexarea generalizată a veniturilor în raport cu creşterea preţurilor.
*      rate de schimb flexibile. M. Friedman porneşte de la axioma că piaţa trebuie să se comporte faţă de monedă la fel ca faţă de orice marfă unde preţul creşte şi scade după cerere şi ofertă. Ideea de bază a lui Friedman este că ratele flotante permit ajustarea în jos a preţurilor monedelor ţărilor inflaţioniste în raport cu cele ale ţărilor cele mai inteligente. El crede că scăderea cursului devizelor permite reechilibrarea balanţei de plăţi făcând mai atractive importurile din ţările ale căror monede se devalorizează şi compensarea nivelului de lichiditate creat. Cu alte cuvinte, în absenţa instituţiilor internaţionale financiare, este posibil ca numai piaţa să ofere oricărei ţări politică economică autonomă, de reechilibrare a balanţei de plăţi şi de constituire a unei pieţe mondiale unde preţurile factorilor sunt fiabile, conducând la o alocare optimă a resurselor în schimburile internaţionale.
*      respingerea acţiunilor bugetare (îndeosebi cele fiscale) care în absenţa acţiunilor monetare au o mică influenţă asupra cheltuielilor totale şi asupra producţiei şi a preţurilor.
            Astăzi, când gloria monetarismului este istorie, întrebările esenţiale asupra politicilor economice găsesc în concepţia lui Friedman destule argumente pentru a învăţa din greşelile trecutului.

Monetarismul metalist elaborat de Jaques Rueff şi considerat ramura franceză a monetarismului susţine de asemenea că inflaţia este un fenomen monetar. Spre deosebire de monetarismul standard însă, J. Rueff şi adepţii săi propun revenirea la etalonul-aur, drept singurul mijloc de a stăpâni inflaţia şi, în fond, singura garanţie a legăturii dintre sfera financiară şi economia reală. Ca şi alţi monetarişti, metaliştii susţin reglarea prin piaţă a economiei, respingând totodată politicile de stabilizare bugetară.
           
Monetarismul bugetar reprezintă concepţia dezvoltată de K. Brunner şi H. Meltzer şi centrată pe deosebirea pe care ei o fac între ofertă de credit şi ofertă de monedă, acordând un rol efectiv deficitului bugetar. Acest monetarism recunoaşte, ca şi Keynes, influenţa monedei asupra ocupării şi a preţurilor. Drept urmare, autorii susţin că nu este suficientă controlarea strictă a masei monetare, ci este necesar să se ţină cont şi de fiscalitate şi de cheltuielile bugetare. În opinia lor, pentru a avea o creştere sănătoasă politica monetară trebuie combinată cu limitarea deficitelor bugetare şi cu presiunea fiscală.
            K. Brunner şi H. Meltzer propun un model care include şi un canal de interogare nou, şi anume preţul relativ al capitalului. Acesta devine un mijloc de transmitere a efectelor politicii monetare în economia reală. Ei susţin că există trei forme de active: moneda, titlurile (creditul) şi capitalul real. Agenţii economici au un comportament de alegere simultană între active, iar autorităţile monetare controlează baza monetară ajustată (definită drept împrumuturi bancare în monedă legală) a cărei variaţie scapă total agenţilor sectorului privat. Băncile caută să menţină un raport stabil între rezerve şi depozite, pe de-o parte, şi refinanţări şi depozite pe de altă parte. Deosebirea impusă între piaţa monedei şi piaţa creditului (însoţită de doi multiplicatori distincţi) permite să se înţeleagă un lucru esenţial: dacă se controlează doar prima piaţă, nimic nu garantează că este controlată şi cea de-a doua.

            Monetarismul austriac propune o formulă care integrează o teorie liberală, care refuză rolul băncii centrale, şi o concepţie economică în termeni de circuit, care leagă investiţiile, creditul şi producţia. Aportul esenţial al austriecilor se concentrează pe evidenţierea efectelor microeconomice ale expansiunii monetare. Austriecii cercetează astfel, deformările care însoţesc procedeele inflaţioniste în alocarea resurselor, în distribuirea veniturilor şi în viaţa firmelor. F. von Hayek este reprezentantul cel mai cunoscut al monetarismului austriac actual. Hayek este de asemenea cunoscut pentru celebrul său pamflet "Denaţionalizarea monedei", unde arată că dacă monedele private se dezvoltă şi concurează monedele publice, acestea nu se pot menţine decât dacă rămân stabile, ceea ce reprezintă acelaşi lucru cu stabilitatea preţurilor preconizată de el în sistemul ratelor de schimb fixe. După opinia lui Hayek, politica economică keynesiană se află la originea crizelor grave cu care se confruntă economia.


            Monetarismul anticipărilor raţionale exprimă o concepţie radicală a lui homo economics, care evoluează şi ia în calcul inflaţia şi mărimile economice reale de o asemenea manieră încât moneda devine un simplu văl. Încă din 1961, J. F. Muth şi din 1972, R. Lucas jr., au pus în cauză anticipările adaptive care presupuneau că pe termen scurt agenţii economici sunt victime ale iluziei monetare. În replică, autorii anticipărilor raţionale arată că autoritatea monetară nu dispune de nici un mijloc cu efect retroactiv care să-i permită să spere înşelarea sistematică a publicului.

TEORIA ECONOMIEI OFERTEI

Succesul pe care l-au avut economiştii ofertei (supply siders) în deceniul al optulea se explică, în parte, prin eşecul politicilor tradiţionale de susţinere a cererii. Între 1975-1980, teoreticienii ofertei s-au remarcat mai întâi în S.U.A., apoi în tot occidentul. La nivel mediatic, Reagonomics-ul a tradus conceptele de bază ale teoriei ofertei.
            Teoreticienii ofertei se regăsesc în cadrul unui program teoretic în patru puncte:
-          piaţa este sistemul cel mai eficient pentru a orienta factorii de producţie către activităţi care corespund alocării optimale;
-          firmele şi indivizii au comportamente raţionale, ceea ce înseamnă că se comportă în permanenţă astfel încât să-şi maximizeze satisfacţia; preţurile relative le determină alegerile lor economice, iar printr-un astfel de comportament optimal este atins:
-          controlul impozitelor şi cheltuielilor publice (în fond, punerea în cauză a statului-providenţă). După opinia iniţiatorilor economiei ofertei, ratele marginale de impozitare sunt foarte ridicate; mai mult, ele modifică alegerile spontane ale indivizilor, precum şi preferinţele lor, între timp liber şi muncă. Această situaţie conduce la creşterea consumului în detrimentul economiilor şi investiţiilor, ceea ce înseamnă că fiscalitatea nu este neutră. Celebra curbă a lui Laffer are acest lucru drept mesaj principal.
-          politicile de redistribuire a veniturilor au o eficacitate destul de limitată, după cum în foarte multe cazuri ele sunt contrare adevăratelor interese ale salariaţilor cei mai săraci.
            A. Laffer şi G. Gilder, care sunt autorii asociaţi teoriei economiei ofertei, revendică drept izvor teoretic legea debuşeelor a lui J. B. Say. Cercetările lor sunt marcate de ruptura cu keynesismul. Aceşti teoreticieni pun accent pe rolul fundamental al întreprinzătorilor şi pe activitatea lor productivă. În acest context, cererea globală este concepută ca o consecinţă a ofertei şi nu un declanşator. Argumentele teoretice ale economiei ofertei au contribuit la mişcarea de reducere a impozitelor, prefigurând o nouă concepţie despre politică economică. Supply-siders propun o politică economică simplă care combină reducerea impozitelor cu limitarea constrângerilor şi reglementărilor asupra ofertei. Ei resping ideea utilizării sistematice a deficitului bugetar, contestând totodată eficacitatea multiplicatorului keynesian.
            G. Gilder a popularizat teoria ofertei, proclamând reîntoarcerea la capitalismul pur şi renunţarea la statul-providenţă. În aceeaşi ordine de idei, G. Gilder subliniază nocivitatea ideilor redistributive, acuzându-i de mercantilism pe economiştii care focalizează discuţiile economice numai asupra redistribuirii şi inegalităţii. Gilder respinge ideile redistributive folosind două argumente:
-          în primul rând, nu-i un joc de sumă nulă, adică ceea ce câştigă unii, pierd alţii (aşa cum îl socotesc adepţii redistribuirii), ci un joc cu sumă pozitivă; capitalismul creează un surplus net din cooperarea tuturor şi în consecinţă din acest joc câştigă toată lumea.
-          în al doilea rând, politicile redistributive de după 1964, au creat efecte perverse care se întorc împotriva celor care trebuiau protejaţi. Cu alte cuvinte, sărăcia, dacă există, a fost creată de statul providenţă care pretindea că o reduce. G. Gilder afirmă fără echivoc că asistenţa socială dăunează celor săraci, pentru că ea crează comportamentul şi mentalitatea de asistat, accentuând idea după care într-o economie, oferta contează, cererea nefiind nimic altceva decât o contrapartidă la prima.
            Ofensiva lui G. Gilder de a promova teoria ofertei a fost susţinută şi de popularizarea modelului californian din Silicon Valley, care exprimă inovare, ocupare şi profituri. Într-o analiză simplă, el respinge ideile lui J. K. Galbraith despre eficacitatea marilor firme, a firmelor gigant, opunându-le micilor întreprinderi pe care le consideră creatoare de adevărată bogăţie. În aceeaşi serie el consideră ca J. K. Galbraith şi falsele sale soluţii (impozite foarte ridicate, controlul fiscalităţii şi reglementările penalizatoare pentru întreprinzători) sunt duşmanii capitalismului.
            Gilder propune şi soluţii împotriva stagflaţiei în acelaşi cadru al teoriei ofertei, între care: modificarea fiscalităţii care să încurajeze investiţiile, economiile, producţia de bogăţie şi munca. În consecinţă, spune el, politica economică astfel constituită va conduce la creşterea veniturilor şi bunăstării.
            A. Laffer, poate cel mai cunoscut teoretician al ofertei, porneşte de la următorul raţionament: împovărarea adusă de presiunea fiscală nu antrenează în mod necesar o creştere a încasărilor statului, iar o fiscalitate foarte ridicată modifică preţurile relative ale factorilor muncă şi capital, perturbând ritmul lor în activitatea economică şi penalizând oferta.
            Originalitatea teoriei lui Laffer constă în afirmaţia potrivit căreia, economiştii contemporani se situează probabil în partea curbei fiscale contrară optimului. Pentru a-şi demonstra teoria foloseşte o funcţie de producţie unde capitalul şi munca sunt factori substituibili şi sunt plătiţi la productivitatea lor marginală. Modelul rezultat cunoscut sub numele de "curba lui Laffer"conţine relaţia dintre presiunea fiscală şi încasările statului din impozite.
Din analiza acestei curbe rezultă că, dacă rata de impozitare este de 0%, atunci încasările fiscale sunt evident nule; dar sunt nule şi dacă rata de impozitare este de 100%, pentru că în acest caz, agenţii economici vor renunţa la munca oficială, refuzând o astfel de atitudine confiscatoare. Deci, conchide Laffer, se verifică sloganul după care, "ratele înalte ucid totalul".
            Se poate imagina o rată medie de 50% care ar corespunde unui nivel psihologic mai dificil în acceptarea muncii, ea simbolizând că individul lucrează mai mult pentru stat decât pentru sine. Curba lui Laffer nu ia în calcul o asemenea simetrie şi lasă o mare incertitudine asupra extremelor. Astfel, punctul M (maxim) interesează mai mult ca punct de referinţă teoretică: el corespunde unei rate de impozitare pentru care randamentul este maxim, dar permite şi delimitarea unei părţi a "valorilor normale", care corespunde unei zone unde creşterea ratei de impozitare aduce din ce în ce mai multe încasări fiscale, şi a unei părţi a "valorilor excesive", care corespunde unei diminuări a încasărilor atunci când ratele de impozitare sunt intensificate  sau, ceea ce este acelaşi lucru, creşterea ratelor de impozitare pot la fel de bine să reducă şi nu să crească încasările finale ale statului. Structura finală depinde de ofertă şi de elasticitatea producţiei în raport cu factorii de producţie utilizaţi; de aceea, o reducere a ratelor de impozitare nu produce o reducere în aceeaşi proporţie a încasărilor fiscale. Cu cât ratele sunt mai ridicate, cu atât există şansa ca ele să aparţină valorilor prohibitive. Prin urmare, creşterea ratelor de impozitare reduce producţia potenţială în viitor, accelerând reducerile producţiei prevăzute a se realiza.
            Statul are de ales între două rate de impozitare care furnizează aceleaşi încasări fiscale (A sau r1 şi B sau r2), dar punctul A este preferabil punctului B, deci el poate obţine aceleaşi încasări fiscale cu o rată mai slabă, uşurând povara fiscală.
            A. Laffer arată totodată care sunt consecinţele creşterii impozitelor asupra ofertei de muncă. După opinia lui, individul arbitrează în permanenţă între muncă şi loisir, iar pentru alegerea sa el foloseşte costurile relative ale fiecăruia dintre cele două bunuri. O creştere a impozitelor, spune Laffer, semnifică pentru salariat o reducere a venitului său disponibil, deci o reducere a costului relativ al loisir-ului: o oră de muncă aduce mai puţin şi în consecinţă costul loisir-ului se reduce. În acest caz, contribuabilul creşte cererea lui de loisir şi reduce oferta de muncă. Altfel spus, operează efectul de substituţie, contribuabilul substituind munca cu timpul liber. În acest context, efectul de venit joacă un rol imens: contribuabilul stors de fisc, trebuie să muncească mai mult pentru a obţine acelaşi nivel al consumului, dar şi cu scopul de a plăti creşterea de impozite, fără a renunţa la bunurile şi serviciile pe care şi le doreşte. Laffer deduce că, la nivel microeconomic acţionează numai efectul de substituţie, în timp ce efectul de venit se anulează. Astfel, dacă presiunea fiscală scade, agenţii economici vor creşte oferta de muncă, iar dacă presiunea fiscală creşte, oferta de muncă se va reduce. Prin urmare, fiscalitatea are un rol deloc neglijat asupra arbitrajului dintre muncă şi timp liber, pentru că o reducere a impozitelor, induce o creştere a ofertei de muncă.
            Raţionamentul lui Laffer este completat cu analiza relaţiei dintre fiscalitate, consum şi investiţii. El arată că alegerea între consum şi economii este la fel de puternic influenţată de presiunea fiscală. Totodată, ratele de impozitare ridicate cresc riscul de a modifica alegerile pe care le fac familiile între consumul imediat şi economii. Cu cât impozitul este mai ridicat, cu atât mai slabe sunt fluxurile viitoare aduse de economii. Rezultă că, familiile vor fi incitate să consume mai mult şi să economisească mai puţin. Fiscul va amputa astfel economiile, iar amputarea beneficiului unei renunţări la consum, creşte preferinţa pentru prezent. Toate acestea vor avea ca efect limitarea ofertei de capitaluri, creşterea ratelor dobânzii, frânarea investiţiilor. În concluzie: impozitele ridicate sunt contraproductive.

            Teoria economiei ofertei prin mesajul său antifiscal a suscitat opinii şi critici diverse. Punctul vulnerabil a fost considerat metodologia utilizată: susţinerea unei teorii psihologice a impozitului raţionând prin extensie de la microeconomie la macroeconomie.