vineri, 24 martie 2017

Modificari cadaverice tardive

DISTRUCTIVE
         Putrefacţia este un proces de natură microbiană prin care substanţe organice (mai ales proteinele) sunt descompuse în substanţe anorganice. Semnele de putrefacţie devin manifeste (vizibile) la 24 - 72 de ore postmortem.
         Putrefacţia începe la nivelul intestinului unde există bacterii saprofite. Flora intestinală duce la formarea de hidrogen sulfurat care difuzează prin pereţii intestinului în peretele abdomenului, se combină cu hemoglobina rezultând un produs de culoare verde (sulf hemoglobina) cu apariţia petei verzi de putrefacţie; iniţial în fosa iliacă dreaptă (cecul fiind voluminos este mai aproape de peretele abdominal), apoi în fosa iliacă stângă coloraţia verde cuprinde întregul abdomen şi baza toracelui.
         În cazul unei plăgi suprainfectate sau colecţie purulentă (abces, flegmon, piotorax), pata verde se localizează de la început în jurul acestora. În septicemii, putrefacţia este rapidă, coloraţia apărând difuză la nivelul pielii şi a organelor interne.
         Sângele aflat în venele superficiale, hemolizat şi putrefiat, difuzează prin peretele vascular producând colorarea tegumentului adiacent reţelei venoase în cafeniu-murdar cu dezvoltarea aşa numitei circulaţii postume, cu aspect arborescent caracteristic
         În evoluţia putrefacţiei, prin degajarea de gaze, apar: umflarea cadavrului, tumefierea feţei, care devine de nerecunoscut (“tête de negre”), emfizemul subcutanat şi visceral, flictene care conţin gaz şi lichid tulbure, sângele devine spumos. Aceasta este faza gazoasă a putrefacţiei.
         Prin presiunea exercitată de gaze asupra organelor interne apar:
                   - expulzia de materii fecale şi urină;
                   - eliminarea de conţinut gastric prin gură şi nas;
                   - eliminarea prin căile respiratorii superioare a unei spume roşiatice;
                   - în cazul femeilor gravide - expulzia fătului din uter (“naştere în sicriu”);
         Faza gazoasă este urmată de faza de lichefiere şi topire a organelor. Cartilajele laringiene şi traheale se separă între ele, suturile craniene se desfac, părţile scheletului se separă unele de altele (în condiţii obişnuite de înhumare a unui cadavru, scheletizarea are loc în 7-10 ani). Temperatura crescută şi excesul de O2 favorizează putrefacţia.
Mediul în care stă cadavrul influenţează rapiditatea instalării putrefacţiei (regula lui Casper): modificările de putrefacţie ce se produc într-o săptămână la un cadavru expus la aer = modificările ce se produc în 2 săptămâni în apă sau în 8 săptămâni în sol. Regula lui Devergie: numărul orelor de expunere vara este egal cu numărul zilelor iarna.
         De asemenea evoluţia putrefacţiei la cadavrele înhumate depinde de:
- felul solului:
°cu granule mari, permeabilitate pentru aer şi apă - viteza procesului de putrefacţiei creşte;
° sol nisipos, argilos- scade viteza de putrefacţie;
- adâncimea înhumării: mică = putrefacţie mai rapidă
Particularităţi ale autopsiei cadavrelor putrefiate
Cadavrele putrefiate se întâlnesc în sezonul cald sau când autopsia se efectuează la un interval mai mare de la deces, cadavrul fiind păstrat în condiţii improprii de temperatură. Cu cât putrefacţia este mai avansată, cu atât autopsia va fi mai dificilă, obţinând rezultate incerte. Acest fapt obligă la efectuarea necropsiei, pe cât posibil, înainte de apariţia sau accentuarea procesului de putrefacţie. Interpretarea rezultatelor necropsiei în cazul cadavrelor putrefiate va ţine cont de următoarele:
         1. culoarea neagră-verzuie a pielii ascunde adesea echimozele, contuziile, hematoamele;
         2. descuamarea epidermului poate masca excoraţiile sau plăgile;
         3. emisiile de sânge pe gură sau nas trebuiesc interpretate cu prudenţă (în stadiile avansate de putrefacţie sunt un fenomen obişnuit);
         4. dacă pe corp sunt prezente larve sau insecte ele vor fi prelevate, ajutând la stabilirea intervalului scurs de la deces. Acţiunea distructivă a insectelor necrofore se suprapune şi se asociază proceselor de putrefacţie. Fauna cadaverică este obiectul de studiu al entomologiei medico-legale.
         5. amprentele papilare, modificate prin putrefacţie, se pot reface prin scufundarea fragmentelor de piele în acid acetic 20 % timp de 24-48 ore;
         6. examinările complementare radiologice sunt utile, cele histologice pot să nu aducă date suplimentare datorită lizei tisulare.
CONSERVATIVE
Modificările cadaverice tardive conservative pot fi naturale (în condiţii de mediu care împiedică putrefacţia) şi artificiale.
Mumificarea naturală se realizează în condiţii de mediu cu temperatură ridicată, umiditate scăzută şi ventilaţie bună (pământ uscat, nisipos, afânat; vara podul caselor). Apare foarte des în condiţii deşertice, situaţi în care se realizează o deshidratare masivă, ce opreşte procesul de putrefacţie. Aspectul cadavrului devine asemănător cu cel al mumiilor egiptene: uscat, pierde în volum şi greutate, tegumente pergamentate şi de culoare brun-închis.
         Importanţă medico-legală -  mumificarea permite identificarea cadavrului, dar aprecierea datei morţii şi a semnelor de violenţă este incertă.
         Adipoceara este un proces de saponificare a grăsimilor cadavrului (grăsimile din ţesutul adipos subcutanat transformate în acizi graşi şi glicerină reacţionează cu sărurile de calciu şi magneziu din apă formând săpun insolubil, care protejează cadavrul de putrefacţie). Acest proces apare în cazul cadavrelor aflate în ape neaerate (fântâni părăsite, lacuri, bălţi) sau a celor înhumate într-un teren umed, argilos.
Adipoceara dă cadavrului o culoare alb-cenuşie şi gălbuie, o consistenţă moale, un miros de brânză râncedă; când se usucă devine sfărâmicioasă.
         Importanţă medico-legală - adipoceara permite identificarea cadavrului după perioade lungi de timp şi conservă leziunile traumatice.
Lignifierea este un proces conservator care apare în soluri acide, bogate în acid tanic şi humic (turbării, mlaştinii acide) care împiedică putrefacţia. Cadavrul lignificat se caracterizează prin: piele dură, brună (aspect de piele tăbăcită), oase brune, moi (pierdere de calciu), scăderea  volumului..
         Importanţă medico-legală – conservare pe perioadă indefinită (cadavrul din Tollund – 2000 ani) a fizionomiei şi a plăgilor.
         Pietrificarea (mineralizarea) – este posibilă prin păstrarea cadavrului într-un mediu cu o concentraţie mare de săruri minerale.
         Îngheţarea naturală apare în zonele cu temperatură foarte scăzută (zone polare sau zone aflate la mare altitudine, iarna la temperaturi foarte scăzute). Prin îngheţare naturală, cadavrul se păstrează fără a suferi modificări de volum sau structură. Dezgheţarea duce la instalarea rapidă a putrefacţiei.
 Modificările cadaverice tardive conservative artificiale sunt reprezentate de îmbălsămare (metodele au variat în decursul timpului, actualmente folosindu-se mai ales formolul) şi congelare.



Modificari cadaverice precoce

1) Răcirea cadavrului este determinată de oprirea circulaţiei şi a proceselor metabolice, urmată de  pierderea căldurii în mediul înconjurător. Aceasta se întâmplă în condiţiile în care temperatura mediului înconjurător este mai mică decât temperatura corpului. De fapt, odată cu încetarea termoreglării, cadavrul devine un corp inert din punct de vedere termic ce tinde să ajungă la temperatura mediului în care se găseşte.      
         Când temperatura mediului înconjurător este de 150C200C, răcirea cadavrului se face cu 10C/oră în primele 4 ore, iar apoi cu 20C/oră. Chiar dacă gradientul de temperatură între cadavru şi mediul înconjurător se reduce în timp, răcirea este mai rapidă după primele ore deoarece, cu timpul, încetează procesele metabolice ce se desfăşoară şi cu producere de căldură.         
         Răcirea se face mai rapid la nivelul zonelor descoperite şi mai lent la nivelul plicilor. După 10 - 12 ore de la moarte, temperatura intrarectală este de 200C, ceea ce reprezintă un semn sigur de moarte. Pierderea căldurii (prin iradiere, conducţie, convecţie) se face de la suprafaţa corpului spre interior.
Importanţă medico-legală - răcirea cadavrului constituie pentru medicina legală un semn al morţii reale şi duce la stabilirea datei morţii (valoare relativă).
         2) Deshidratarea cadavrului este consecinţa încetării circulaţiei sangvine şi consecutivă evaporării apei. Deshidratarea se caracterizează prin apariţia pergamentărilor - piele cartonată, întărită, uneori cu discretă depresionare.
Deshidratarea cadavrului începe:
         a) în zonele cu epidermă subţire: buze, vârful degetelor, scrot; pielea se usucă, se întăreşte, devine galbuie, apoi brun-maronie, pergamentoasă;
         b) în zonele lezate (excoriaţii ale stratului cornos al pielii):
         - leziuni traumatice cu caracter vital (excoriaţii, plăgi superficiale, şanţ de spânzurare);
         - leziuni tegumentare produse postmortem (de exemplu la transportul cadavrului).
Pentru diferenţierea pergamentării leziunilor produse în timpul vieţii de cele postmortem se practică o incizie cu bisturiul: prezenţa unui infiltrat sanguin ce nu dispare prin spălare sau după fixare cu formol demonstrează caracterul vital al leziunii examinate.
         c) la nivelul ochilor se observă :
         - pierderea luciului sclerelor, după câteva ore, la cadavrele cu ochii deschişi
         - opacifierea corneei; în unghiul extern al ochiului, atunci când fanta palpebrală rămâne întredeschisă, apar zone triunghiulare sau ovalare, albicioase numite petele Liarché.
- înmuierea globilor oculari urmare a scăderii tensiunii intraoculare.
Deshidratarea cadavrului duce la scăderea masei acestuia cu cca. 10 grame/kg. corp pe zi în condiţii de temperatură şi umiditate normale (20oC, 15% umiditate).
         Importanţă medico-legală - semn de moarte reală, dar cu valoare mai scăzută în aprecierea datei instalării decesului.
-                                                      3) Lividităţile cadaverice (petele cadaverice) sunt consecinţa încetării circulaţiei şi migrării pasive a sângelui în zonele declive şi necomprimate, în virtutea legii gravitaţiei. În stadiile avansate se produce extravazarea plasmei încărcate cu pigment hematic în ţesuturile adiacente vaselor sanguine.
         Lividităţile cadaverice au aspectul unor zone violacei cu apariţie şi evoluţie în mai multe faze:
         a) Hipostaza: apare după 2 - 16 ore postmortem şi se caracterizează prin apariţia de pete imprecis delimitate, roşii-violacei, la început mici, apoi confluente în zone declive, necompresate. La digitopresiune, aceste pete dispar, iar apoi reapar rapid. La modificarea poziţiei cadavrului, petele roşii dispar din poziţia iniţială pentru a reapare în noile zone declive.        
b) Difuziunea - apare după 15 - 24 de ore după moarte; în acest stadiu, petele violacei sunt extinse, confluente, apar şi pe părţile laterale ale cadavrului. Nu dispar la digitopresiune, ci pălesc doar şi nu dispar la modificarea poziţiei cadavrului, dar apar altele şi în noile zone declive.
         c) Imbibiţia - apare după mai mult de 18 - 24 de ore şi coincide cu începutul putrefacţiei; în această fază hemoliza este completă, petele sunt extinse, intens colorate, nu dispar la digitopresiune sau la modificarea poziţiei cadavrului şi nici nu se formează în noile zone declive.
         Importanţă medico-legală
         - cel mai precoce şi sigur semn de moarte reală;
         - permit stabilirea datei morţii (timpul scurs de la instalarea morţii);
         - indicator al poziţiei cadavrului până la momentul examinării medico-legale (eventuala modificare a poziţiei);
         - pot da indicaţii privind cauza morţii, în funcţie de culoare şi intensitate.
Astfel se descriu:
- lividităţi roşii-carmin în cazul morţii prin intoxicaţie cu monoxid de carbon, acid cianhidric/cianuri, hipotermie;
- lividităţi vinete, cianotice în asfixii mecanice;
- lividităţi cafenii în intoxicaţii cu hemolitice, methemoglobinizante;
- lividităţi absente sau  de intensitate minimă în caşexii, colaps, hemoragii.
-                                                      Diagnosticul diferenţial al lividităţilor cadaverice se face cu o leziune posttraumatică asemănătoare morfologic - echimoza. La necropsie se secţioneză cu bisturiul zona cercetată: în cazul echimozei (leziune cu caracter vital) apare infiltraţie sanguină ce nu dispare la spălare sau fixare cu formol, iar examenul microscopic pune în evidenţă prezenţa fibrinei; în cazul lividităţii infiltratul dispare la presiune şi spălare  şi nu se evidenţiază fibrină la examenul microscopic.
4) Rigiditatea cadaverică este modificarea cadaverică reprezentată de contractura musculară cu înţepenirea (blocarea) articulaţiilor. Apare după o primă perioadă de relaxare a musculaturii (1-2 ore postmortem) fiind consecinţa: creşterii acidului lactic muscular, anaerobiozei cu coagularea consecutivă a proteinelor musculare, scăderii ATP-ului muscular (hipoxia prelungită duce la blocarea sintezei ATP din ADP) şi scăderii cantităţii de apă prin deshidratare.
Prin interesarea musculaturii netede apar: mioză, “piele de găină”, modificări la nivelul vezicii urinare, veziculelor seminale, miometrului, miocardului etc.
Fazele rigidităţii sunt:
         a) faza de instalare: de la 2 la 12 ore post mortem, ordinea de instalare fiind cranio-caudală iar în cazul membrelor dinspre caudal spre distal (legea lui Nysten). Rigiditatea învinsă în această fază se reface; apare la 2-3 ore la musculatura feţei şi gâtului, la 6-12 ore la membrele superioare şi trunchi, fiind predominantă la flexori şi la articulaţiile mici;
         b) faza de stare: între 12-24 ore după instalarea morţii; în acest stadiu rigiditatea învinsă mecanic nu se reinstalează;
         c) faza de rezoluţie: după 24-48 ore rigiditatea dispare în ordinea instalării, fiind completă în 3-7 zile postmortem.
         În decursul timpului s-au încercat o serie de explicaţii pentru a justifica ordinea de instalare a rigidităţii cadaverice. Astfel, în 1950 Shapiro a emis ipoteza că fenomenul s-ar instala mai întâi la articulaţiile acţionate de muşchi mici pentru că, de fapt, ar evolua în timp la fel pentru toţi muşchii manifestându-se astfel mai repede la muşchii mai mici, pe care îi cuprinde mai repede, decât la cei mari. După  Kobayashi M. explicaţia ordinii de instalare a rigidităţii cadaverice poate fi dată de structura diferită a muşchilor, în funcţie de histochimia enzimatică a acestora. Din acest punct de vedere există mai multe tipuri de fibre musculare (în funcţie de cantitatea de ATP) iar proporţia lor în structura muşchilor diferă de la o regiune la alta. La nivelul fibrelor musculare în care cantitatea de ATP scade mai rapid post mortem, instalarea rigidităţii se face în timp mai scurt şi durează mai puţin, aceste fibre crescând în proporţie în structura muşchilor în sens cranio-caudal.
         Instalarea, caracterele şi evoluţia rigidităţii cadaverice pot fi influenţate de diverşi factori :
         - rigiditatea rapidă apare în cazul toxicelor convulsivante (stricnină, cianuri), intoxicaţiilor cu pesticide, bolilor convulsivante. Este descrisă rigiditatea de decerebrare (rigiditatea cataleptică sau spasmul cadaveric) care imprimă cadavrului poziţia avută în momentul morţii; apare în decapitare, zdrobirea capului, leziuni medulare, bulbare sau diencefalice, fulgeraţie, dureri atroce.
         - rigiditatea târziu instalată poate apare în intoxicaţii cu ciuperci, fosfor, în anemii. Rigidităţile nu apar sau au rezoluţie rapidă în stări septice.
         - temperatura crescută grăbeşte instalarea şi rezoluţia rigidităţilor, cea scăzută încetineşte instalarea şi prelungeşte durata rigidităţii;
         - rigiditatea este influenţată de mediu (cald, umed, rece) şi de volumul de masă musculară a cadavrului (dezvoltată, slabă).
Importanţă medico-legală: semn de moarte reală, indică timpul scurs de la deces, păstrează poziţia cadavrului după deces şi uneori poate oferii indicii asupra cauzei medicale a morţii.
            5) Autoliza este o modificare cadaverică distructivă, precoce, ce are loc sub acţiunea enzimelor proprii (hidrolaze lizozomale) şi în absenţa florei microbiene. Mecanism de producere: urmare a hipoxiei prelungite apar modificări structurale ale membranei lizozomale care devine permeabilă eliberând enzimele litice în interiorul celulei.
Principalele modificări macroscopice:
-   la nivelul suprarenalelor - medulara devine o magmă brun-negricioasă, contrastând cu corticala de culoare galbenă;
-   ficatul, rinichii, miocardul – capătă o consistenţă moale, devin mai palide, pe secţiune au aspectul de intumescenţă tulbure;
-   splina se înmoaie , are aspect noroios pe suprafaţa de secţiune (diagnostic diferenţial cu splina septică);
-   mucoasa esofagiană – apare intumescentă, cu pliuri estompate;
-   stomac - pliurile devin şterse, pe mucoasa peretelui posterior apar pete brun-roşietice;
sub acţiunea acidului clorhidric pot apare mici perforaţii pe peretele gastric posterior (diagnostic diferenţial cu perforaţia intravitală);
-   intima vaselor mari şi mucoasa căilor respiratorii superioare apar de culoare vişinie murdară;
Examenul microscopic relevă modificări asemănătoare celor de distrofie granulară (vacuolară) vizibilă în hepatocite, celulele tubilor renali, fibrele miocardice. În sânge, după 2-3h postmortem, hemoglobina difuzează în plasmă iar după 10-20h conturul hematiilor devine şters. Hemoliza completă  apare ca o masă omogenă eozinofilă cu fin detritus de culoare cafenie la suprafaţă.


Modernismul


Modernismul


Trebuie spus de la bun inceput ca modernismul este o miscare ideologica si culturala ce s-a manifestat la sfarsitul secolului XIX si inceputul celui de-al XX-lea in Europa intreaga.

Definirea acestuia de catre teoreticieni a fost destul de dificila, din cauza confuziei care se nascuse din utilizarea termenilor ‘modernism’ si ‘modern’. Cauzele acestei confuzii au fost ideile de ‘nou’, ‘prezent’, ‘recent’ pe care cele doua notiuni le vehiculeaza deopotriva.[1] Pentru a rezuma concluziile la care s-a ajuns in aceasta privinta, Edgar Papu priveste modernismul ca o sectiune integranta a modernului, si anume ‘partea cea mai noua a modernului’[2].

De altfel, potrivit acestor idei de noutate pe care le transporta, modernismul aduce cu sine si o distantare de toate valorile care erau apreciate in secolele trecute, mergand chiar pana la extreme, el reprezentand ‘ruperea sistematica a legaturilor cu trecutul, nesocotirea inaintasilor si goana dupa noutate.[3]

Mai mult decat atat, modernismul inglobeaza toate acele miscari artistice care exprima o ruptura de traditie ‘prin atitudini anticlasice, antiacademice, antitraditionale, anticonservatoare, de orice speta, repulsie impinsa uneori pana la negativism radical.’[4]

Astfel, toate curentele literare postromantice sunt moderniste. Vorbim, deci, despre simbolism, futurism, dadaism, suprarealism, impressionism, ca si despre abstractionism si expresionism, notorii pentru contestarea vechile valori si repere culturale si, de multe ori, a insasi conceptelor de arta si literatura, asa cum erau ele cunoscute si apreciate.

‘In esenta, modernismul constituie un act spiritual, definit printr-un dinamism specific’ [5], cunoscut datorita unor note specifice, dintre care mentionam o prima nota, si poate si cea mai importanta: puterea de a impune  tranzitia de la latenta la actiune, de la, asa cum spera Lovinescu, simulare, la stimulare.

De altfel, criticul Adrian Marino gaseste ca modernismul transforma ideea de modern intr-o valoare de soc, neoprindu-se la cultivarea unei stari de fapt, ci urmareste afirmarea sa energica. Esenta modernismului consta in rebeliunea impotriva ideii de serie, repetitie, model. De fapt, aceasta rebeliune ajunge chiar pana la a conferi modernismului un spirit de manifest ce imbraca forma unor proclamatii, chiar sloganuri si vehiculeaza mesaje.

Cea mai importanta dintre notele mentionate de Marino este insa aceea care sustine ca modernismul nu este o simpla miscare browniana, ci un adevarat program teoretic de actiune, bazat pe principii, intr-adevar, destul de flexibile. ‘Constiinta de a fi modern imbraca forme lucide, nete, tot mai bine definite. Dintr-un continut si o calitate moderna se extrage un proiect, o previziune organizata. Uneori chiar un « sistem teoretic », o formula de arta completa » (A. Thibaudet, Réflexions sur la littérature, 1938). Modernismul reprezinta organizarea si teoretizarea impulsului modernitatii, programarea actului de a fi modern.’[6]

In context international, termenul desemneaza miscarea literara constituita in spatiul hispano-american la sfarsitul sec. al XIX-lea, in jurul poetilor Ruben Dario si Antonio Machado, miscare orientand poezia spre o estetica a sinceritatii si rafinamentului.

In spatiul romanesc, modernismul a fost teoretizat de Eugen Lovinescu. Alaturi de Garabet Ibraileanu, Lovinescu este cel mai important critic al generatiei sale, doctorand la Sorbona si adept al criticei impresioniste a lui Emil Faguet. Ideile sale despre modernism sunt presarate in numeroasele studii si articole publicate, insa mai ales in Pasi pe nisip, Memorii, Istoria civilizatiei roman moderne si Istoria literaturii romane contemporane.

Criticul a adaptat modernismul la specificul civilizatiei si culturii romanesti, iar elementul-cheie in acest proces a fost elaborarea principiului sincronismului, iar in Istoria civilizatiei  romane moderne (III, 1925), el vorbeste despre existenta unui spirit comun al veacului ce determina ‘fenomenul iradierii, prelucrarii si « sincronizarii », al armonizarii cu spiritul timpului’.[7]

Propagand acest principiu, contrazice celebra teorie a ‘formelor fara fond’, emisa de Titu Maiorescu, ce blama importul de forme culturale straine. Lovinescu sustine ca parcursul de la simulare la stimulare este unul realizabil si chiar benefic pentru literatura unei tari. Mai mult, Lovinescu gaseste un suport in legea imitatiei, potrivit careia societatile inapoiate se pot prin imprumut si imitatie. In sensul acesta, cadrul teoretic i-a fost furnizat de sociologia lui Gabriel Tarde. Imitatia este considerata, asadar, baza armonizarii si omogenizarii sociale si se manifesta in conceptia ganditorului francez ca o forma psihologica, sociala, a legii universale a repetitiei.

In plus, Eugen Lovinescu a contribuit decisiv la dezvoltarea unei literaturi romane moderne prin cenaclul literar si prin revista ‘Sburatorul’, aparuta sub conducerea lui la Bucuresti, intre 1919-1922 si 1926-1927. ‘Sburatorul si-a precizat de la inceput scopul de a activa numai in domeniul esteticului pur, cum era si firesc, si al stimularii noilor energii literare.’[8] Importanta pe care a avut-o revista este subliniata de critic, facand, in acelasi timp, o delimitare: ‘In afara de Convorbiri literare si Samanatorul, in prima faza a existentei lor, nici o revista n-a trezit atatea energii noi, asa ca o buna parte a literaturii, mai ales modernista, de dupa razboi, este creatiunea exclusiva a Sburatorului’.[9]

Modernismul lovinescian, bazat pe teoria imitatiei si pe principiul sincronismului, aplicand totodata criteriul estetic in analiza operei de arta este un moment pozitiv in evolutia literaturii si culturii romane.

Pe langa imprimarea unei tendinte moderniste in literatura romana, gruparea de la Sburatorul isi mai propune sa promoveze tineri scriitori precum Camil Petrescu, George Calinescu sau Camil Baltazar.




[1] Adrian Marino, Modern, modernism, modernitate, Editura pentru Literatura Universala, Bucuresti, 1969, pagina 98.
[2] Apud Adrian Marino, Modern, modernism, modernitate, Editura pentru Literatura Universala, Bucuresti, 1969, pagina 99.
[3] Al. Philippide, Modernismul si traditia, in Adevarul literar, nr. 859/1937, apud Adrian Marino, Modern, modernism, modernitate, Editura pentru Literatura Universala, Bucuresti, 1969, pagina 103.
[4] Idem 1, pagina 101.
[5] Idem 1, pagina 105.
[6] Idem1, pagina 108.
[7] Idem 2,  pagina 50.

[8] Eugen Lovinescu, Istoria literaturii romane contemporane, 1900-1937.
[9] Idem 6.

Modelul de crestere al afacerilor

Teoriile elaborate de-a lungul timpului asupra conducerii, aşa cum am menţionat şi în capitolul anterior, au fost distincte şi extrem de numeroase. Cu toate acestea, Mielu Zlate(2004), reuşeşte să surprindă şi elemente comune ale acestora, ceea ce permite asocierea sau gruparea lor. Sintetizarea unor adevărate modele ale conducerii a avut la bază această posibilitate de grupare a teoriilor. Cele trei modele care se desprind cu pregnanţă sunt: modelul conducerii ca funcţie a persoanei, modelul conducerii ca funcţie a situaţiei şi modelul conducerii ca relaţie dintre persoană şi situaţie.
Ideea fundamentală a modelului conducerii ca funcţie a persoanei este că în centrul activităţii de conducere este amplasată persoana care este făcută răspunzătoare de tot ce se întâmplă în actele de conducere. Acest model este ilustrat de teoriile personologice, de cele comportamentiste şi de cele cognitive. Omul este purtătorul trăsăturilor de personalitate, indiferent dacă acestea sunt înnăscute sau dobândite; el este iniţiatorul diferitelor comportamente, tot el este cel care desfăşoară procese cognitive complicate. Aşa cum concluzionează Mielu Zlate(2004), din perspectiva acestui model, conducerea apare ca un act, un efect sau un atribut al liderului şi numai al lui.
Ticu Constantin (2004) face referire la câteva studii realizate pentru identificarea trăsăturilor liderilor. Metodologia pentru identificarea tipului de lider a fost pentru prima dată verificată pe o scară foarte mare în timpul celor două războaie mondiale. Caracteristicile liderilor, pe lângă faptul că au fost identificate prin testări psihologice, au fost studiate şi prin raportare la comportamentele în situaţii de grup, observate direct, şi prin urmărirea evoluţiei acestor subiecţi pe termen lung.
Caracteristicile analizate au fost clasificate în şase grupe (Stogdill, 1974, după Constantin, 2004). S-a încercat stabilirea unor relaţii între rolul de lider şi prezenţa acestor caracteristici:
·        caracteristici fizice: vârsta, talia, greutatea, aparenţa fizică;
·        caracteristici sociale: educaţie, poziţie socială;
·        inteligenţa;
·        caracteristici de personalitate: încredere în sine, spirit activ, integritate caracterială;
·        caracteristici legate de sarcină: motivaţia, nevoia de realizare, responsabilitate;
·        abilităţi sociale şi interpersonale: implicarea în activităţi, stabilirea de relaţii sociale, cooperativitate.
Aceste studii au fost în parte acceptate de analiştii domeniului, în parte respinse sau contestate de unii dintre aceştia.
Anton Tabachiu(1997) face referire la câteva aspecte psihologice ale stilurilor de muncă managerială pe care le denumeşte ,,stilistică managerială’’. Stilistica managerială se manifestă, în mod pregnant, în exercitarea atribuţiilor şi în comportamentul managerului faţă de oamenii din subordine. Tabachiu este de părere că nu poate exista o discrepanţă între stilul managerial şi comportament, adică, de exemplu, un manager să se manifeste dur, distant, să se adreseze cu un ton ridicat şi totuşi să aibă un stil de conducere democrat.
,,Legătura foarte strânsă între stilistica managerială şi comportament denotă că într-o măsură apreciabilă, stilul managerial este influenţat de particularităţile temperamentale care se exprimă în comportamentul omului. Mai exact, comportamentul persoanei, fiind influenţat de temperamentul ei, îngăduie cu greu un stil managerial care să contrazică particularităţile temperamentale exprimate.’’ (Tabachiu, 1997)
Spre deosebire însă de temperament, care are un mare grad de inerţie, stilul managerial se dobândeşte în dezvoltarea ontogenetică a persoanei prin educaţie şi autoeducaţie, este mediat de gradul de cultură şi influenţat de mediul social ambiant. Deci, ca elemente constitutive ale stilului managerial putem reţine trei factori: constituţionali, educaţionali şi situaţionali.
Factorul constituţional, ereditar, este concretizat, în principal, în rezerva de energie a organismului care condiţionează puterea de muncă, precum şi în particularităţile temperamentale care ,,colorează’’ comportamentul. Factorul educaţional, exercitat de familie şi societate, se suprapune factorului constituţional, modelându-l. Al treilea factor este cel situaţional, înţeles în două accepţiuni: ca situaţii concrete, pe care managerul trebuie să le rezolve şi ca poziţie ocupată în ierarhia managerială, care îi impune adesea modalităţi de acţiune.
În ceea ce priveşte caracteristicile psihologice (una dintre categoriile de factori care determină practicarea unui stil de conducere), Tabachiu A. şi Moraru I., folosindu-se de rezultatele studiilor şi cercetărilor efectuate, au ajuns la concluzia că există o serie de calităţi cu implicaţii deosebite în actul de conducere. (Tabachiu, Moraru, 1997):
·        una dintre acestea este inteligenţa, o aptitudine generală şi complexă, care potenţează întreaga activitate a omului. Procesul managerial este unul complex, prezintă numeroase faţete, uneori cu totul neaşteptate, o multitudine de probleme cu caracter inedit ce trebuie rezolvate de către manageri. Cercetările experimentale din domeniu au relevat importanţa acestei aptitudini în actul managerial;
·        o altă calitate psihologică este flexibilitatea gândirii, care permite omului să abandoneze, cu relativă uşurinţă, sisteme învechite de gândire şi acţiune, să găsească soluţii noi pentru rezolvarea anumitor probleme, să fie receptiv la sugestiile altor persoane; nu trebuie confundată cu versatilitatea comportamentală, adică uşurinţa de care dau dovadă unele persoane pentru a se adapta situaţiilor în scopul depăşirii pe moment a unor dificultăţi sau obstacole;
·        capacitatea creatoare, ca fiind rezultanta mai multor calităţi mentale şi caracterologice: inteligenţă, flexibilitate a gândirii, imaginaţie, motivaţie, coordonare ideatică, structuri algoritmice şi euristice;
·        motivaţia, ca factor intern şi dinamizator al personalităţii sub forma aptitudinilor de conducere (previzionale, decizionale, organizatorice, de coordonare şi control); temperamentul; trăsături de caracter;
 Ca şi calităţi psihosociale, cei doi autori evidenţiază două elemente:
·         sociabilitatea, ca variabilă individuală care constă în capacitatea de a stabili relaţii cu alte persoane; este determinată de particularităţile temperamentale, educaţie, cultură, experienţă de viaţă; joacă un rol deosebit în raporturile dintre manager şi subalternii săi;
·         comportamentul, înţeles ca o atitudine complexă, care se referă la ţinuta managerului, limbajul folosit, regulile de politeţe practicate, etc.
Cu toate că trăsăturile persoanei, liderului, reprezintă variabile deosebit de importante în conturarea activităţii de conducere, Zlate este de părere că ,,o evoluţie spectaculoasă a modelului conducerii ca funcţie a persoanei se va înregistra în momentul în care elementele lui componente vor fi articulate şi sudate într-un tot unitar. Când trăsăturile de personalitate vor fi interpretate ca provenind din exterior, din relaţiile şi contextele relaţional-situaţionale ale omului, altfel spus ca interiorizări ale acestora, iar comportamentele vor fi considerate exteriorizări şi obiectivări ale trăsăturilor sau ale actelor cognitive ale individului, abia atunci se va fi realizat o imagine globală.’’ (Zlate, 2004)


Modelul conducerii ca functie a persoanei

Teoriile elaborate de-a lungul timpului asupra conducerii, aşa cum am menţionat şi în capitolul anterior, au fost distincte şi extrem de numeroase. Cu toate acestea, Mielu Zlate(2004), reuşeşte să surprindă şi elemente comune ale acestora, ceea ce permite asocierea sau gruparea lor. Sintetizarea unor adevărate modele ale conducerii a avut la bază această posibilitate de grupare a teoriilor. Cele trei modele care se desprind cu pregnanţă sunt: modelul conducerii ca funcţie a persoanei, modelul conducerii ca funcţie a situaţiei şi modelul conducerii ca relaţie dintre persoană şi situaţie.
Ideea fundamentală a modelului conducerii ca funcţie a persoanei este că în centrul activităţii de conducere este amplasată persoana care este făcută răspunzătoare de tot ce se întâmplă în actele de conducere. Acest model este ilustrat de teoriile personologice, de cele comportamentiste şi de cele cognitive. Omul este purtătorul trăsăturilor de personalitate, indiferent dacă acestea sunt înnăscute sau dobândite; el este iniţiatorul diferitelor comportamente, tot el este cel care desfăşoară procese cognitive complicate. Aşa cum concluzionează Mielu Zlate(2004), din perspectiva acestui model, conducerea apare ca un act, un efect sau un atribut al liderului şi numai al lui.
Ticu Constantin (2004) face referire la câteva studii realizate pentru identificarea trăsăturilor liderilor. Metodologia pentru identificarea tipului de lider a fost pentru prima dată verificată pe o scară foarte mare în timpul celor două războaie mondiale. Caracteristicile liderilor, pe lângă faptul că au fost identificate prin testări psihologice, au fost studiate şi prin raportare la comportamentele în situaţii de grup, observate direct, şi prin urmărirea evoluţiei acestor subiecţi pe termen lung.
Caracteristicile analizate au fost clasificate în şase grupe (Stogdill, 1974, după Constantin, 2004). S-a încercat stabilirea unor relaţii între rolul de lider şi prezenţa acestor caracteristici:
·        caracteristici fizice: vârsta, talia, greutatea, aparenţa fizică;
·        caracteristici sociale: educaţie, poziţie socială;
·        inteligenţa;
·        caracteristici de personalitate: încredere în sine, spirit activ, integritate caracterială;
·        caracteristici legate de sarcină: motivaţia, nevoia de realizare, responsabilitate;
·        abilităţi sociale şi interpersonale: implicarea în activităţi, stabilirea de relaţii sociale, cooperativitate.
Aceste studii au fost în parte acceptate de analiştii domeniului, în parte respinse sau contestate de unii dintre aceştia.
Anton Tabachiu(1997) face referire la câteva aspecte psihologice ale stilurilor de muncă managerială pe care le denumeşte ,,stilistică managerială’’. Stilistica managerială se manifestă, în mod pregnant, în exercitarea atribuţiilor şi în comportamentul managerului faţă de oamenii din subordine. Tabachiu este de părere că nu poate exista o discrepanţă între stilul managerial şi comportament, adică, de exemplu, un manager să se manifeste dur, distant, să se adreseze cu un ton ridicat şi totuşi să aibă un stil de conducere democrat.
,,Legătura foarte strânsă între stilistica managerială şi comportament denotă că într-o măsură apreciabilă, stilul managerial este influenţat de particularităţile temperamentale care se exprimă în comportamentul omului. Mai exact, comportamentul persoanei, fiind influenţat de temperamentul ei, îngăduie cu greu un stil managerial care să contrazică particularităţile temperamentale exprimate.’’ (Tabachiu, 1997)
Spre deosebire însă de temperament, care are un mare grad de inerţie, stilul managerial se dobândeşte în dezvoltarea ontogenetică a persoanei prin educaţie şi autoeducaţie, este mediat de gradul de cultură şi influenţat de mediul social ambiant. Deci, ca elemente constitutive ale stilului managerial putem reţine trei factori: constituţionali, educaţionali şi situaţionali.
Factorul constituţional, ereditar, este concretizat, în principal, în rezerva de energie a organismului care condiţionează puterea de muncă, precum şi în particularităţile temperamentale care ,,colorează’’ comportamentul. Factorul educaţional, exercitat de familie şi societate, se suprapune factorului constituţional, modelându-l. Al treilea factor este cel situaţional, înţeles în două accepţiuni: ca situaţii concrete, pe care managerul trebuie să le rezolve şi ca poziţie ocupată în ierarhia managerială, care îi impune adesea modalităţi de acţiune.
În ceea ce priveşte caracteristicile psihologice (una dintre categoriile de factori care determină practicarea unui stil de conducere), Tabachiu A. şi Moraru I., folosindu-se de rezultatele studiilor şi cercetărilor efectuate, au ajuns la concluzia că există o serie de calităţi cu implicaţii deosebite în actul de conducere. (Tabachiu, Moraru, 1997):
·        una dintre acestea este inteligenţa, o aptitudine generală şi complexă, care potenţează întreaga activitate a omului. Procesul managerial este unul complex, prezintă numeroase faţete, uneori cu totul neaşteptate, o multitudine de probleme cu caracter inedit ce trebuie rezolvate de către manageri. Cercetările experimentale din domeniu au relevat importanţa acestei aptitudini în actul managerial;
·        o altă calitate psihologică este flexibilitatea gândirii, care permite omului să abandoneze, cu relativă uşurinţă, sisteme învechite de gândire şi acţiune, să găsească soluţii noi pentru rezolvarea anumitor probleme, să fie receptiv la sugestiile altor persoane; nu trebuie confundată cu versatilitatea comportamentală, adică uşurinţa de care dau dovadă unele persoane pentru a se adapta situaţiilor în scopul depăşirii pe moment a unor dificultăţi sau obstacole;
·        capacitatea creatoare, ca fiind rezultanta mai multor calităţi mentale şi caracterologice: inteligenţă, flexibilitate a gândirii, imaginaţie, motivaţie, coordonare ideatică, structuri algoritmice şi euristice;
·        motivaţia, ca factor intern şi dinamizator al personalităţii sub forma aptitudinilor de conducere (previzionale, decizionale, organizatorice, de coordonare şi control); temperamentul; trăsături de caracter;
 Ca şi calităţi psihosociale, cei doi autori evidenţiază două elemente:
·         sociabilitatea, ca variabilă individuală care constă în capacitatea de a stabili relaţii cu alte persoane; este determinată de particularităţile temperamentale, educaţie, cultură, experienţă de viaţă; joacă un rol deosebit în raporturile dintre manager şi subalternii săi;
·         comportamentul, înţeles ca o atitudine complexă, care se referă la ţinuta managerului, limbajul folosit, regulile de politeţe practicate, etc.
Cu toate că trăsăturile persoanei, liderului, reprezintă variabile deosebit de importante în conturarea activităţii de conducere, Zlate este de părere că ,,o evoluţie spectaculoasă a modelului conducerii ca funcţie a persoanei se va înregistra în momentul în care elementele lui componente vor fi articulate şi sudate într-un tot unitar. Când trăsăturile de personalitate vor fi interpretate ca provenind din exterior, din relaţiile şi contextele relaţional-situaţionale ale omului, altfel spus ca interiorizări ale acestora, iar comportamentele vor fi considerate exteriorizări şi obiectivări ale trăsăturilor sau ale actelor cognitive ale individului, abia atunci se va fi realizat o imagine globală.’’ (Zlate, 2004)


loading...